”Azi l-am surprins pe Iosif
cum moțăia la amiază,
printre scule la un capăt de rază.
Pleoapă peste pleoapă.
Ca dintr-un somn urât a tresărit
când întrebai:
De ce chiar florile îmbătrânind uscării
atât de rău trifoiul lor înțeapă –
mătasa de otavă cum de se face cui?
La miel eu mă gândeam.
Poate că paiele-l înspină,
că uneori atât de trist l-aud
când doarme cum suspină
prin somn
de parcă toate visele îl dor.
I-am spus lui Iosif c-o să merg cu tine
acolo pe-unde depărtările cobor
să mă ajuți să prind un pui de nor.
– Și ce-ai vrea ca să faci cu el?
– Palat de spumă pentru miel.”

… și Maica-nțelesese
dece Bătrânul tresărise printre dălți și tesle.
Oare Copilul încă-și amintește
de primul somn ce-L chinui în iesle?
Ce o fi vrând să spună cifrata întrebare:
De ce când floarea se usucă
atât de crud te-nțeapă?
Nici ea n-avea răspuns la profeția
ce din durerea mării te adapă.
Sau poate – da.
Ce sfântă-mbrățișare!
Îl sărută pe frunte, rotundul spus cu dor:
”Las’ c-o să mergem la cules de nori,
stâlpul de foc
când v-a-nflori în flacăra de nori.”