Drumurile
ca oamenii răsar,
din foc și iubire,
precum luceafărul
din propriul lui hău.

Nici unul dintre ele
nu s-a născut să fie rău,
pentru că toate trec
prin, sau pe lângă Damasc.

”Mi-ai luat numele,
mi-ai răpit vederea,
mi-ai spulberat cenușa
în care am ars…
Chiar marea se-aude până în Tars,
cu zdreanţa-n ecou:
ochiul nou, ochiul nou, ochiul nou…”

La Poarta Ochiului
în Damasc,
drumul țesătorului,
stă la coadă cu alte drumuri,
precum bunăoară depărtatele,
cărora norul le
deschide poarta de-argint.
Toate așteaptă la vamă
ale Damascului cuvinte
și sentința.
Rosti cel dintre drumuri, damaschinul:
”De astăzi înainte,
țesătorule,
chiar numele iubirii-o să se schimbe
în ”pânză-de-Corint”
pentru corăbii,
zărilor mirese,
cu preţul mult mai mare
decât îl cere crinul,
speranța,
chiar credința,
oricât ar fi puterea ei de renumită,
că numai inima îndrăgostită
cunoaște firul focului să-l țese
în pânză-de-Corint,
lumină din Lumină.