RUGĂCIUNEA BALONULUI DE SĂPUN

 

Mai e puțin dintr-un acuș pe

timp fost făgăduit să fie plata

la lucrătorii ce-ai tocmit la vie.

Cum o să fie

Judecata?

Hm, tare mă aseamăn,

leit parcă-ași fi geamăn,

cu-ăl pierde-vară ce-a venit

abia la unșpe.

 

Cum se porniră, cârcotașii-n pildă,

ca să Te judece,

curgându-le din pismă balele:

”Uite ce!

Cum risipești paralele!?

Nu crezi că-i o sfidare

să ne plătești

dintr-un chimir nedrept?”

Și cum se oțărau la Tine,

aproape gata ca să saie

să Te snopească în bătaie!

 

Dar ce-ai să faci cu mine

când tuturor vei face judecată?

Ce ai putea să-mi dai?

La toate – târzielnic, neisprăvit în toate –

lopată și hârleț,

cum să-Ți lucrez izlazul de pământ

cu un condei și cu un pai?

Fi-va cârtire-n gloată: ”Om nebun!”

 

Mi-am pus toată suflarea în cuvânt,

nespusul Tău de frumuseți,

cu paiul și cu tocul ca să-l prind

pe un balon

jumate nelumesc, jumate de săpun!

La prășitorii Tăi din vie,

clipa s-a spart, de unde mărturie?

Cum să mă scap de ei cu-ndreptățiri?

Oare să zic de Duhul Sfânt

cu aripile roditoare de genuni

cum a suflat peste pământ

ascunsul început către Cuvânt?

Cam tot așa cercat-am aplecat 

și eu să Te-adun

de-o viață-ntreagă,

și slovei ca la teză Te-am suflat.

Din gândul prea subțire de-omenesc

am îndrăznit minunea să-Ți rostesc

ca un sticlar.

 

Stăpâne-al viei nu uita,

n-o să te scot dator nici cu-n dinar,

ci dă acelui ce Ți-am fost

pentru-o secundă –

închipuire de săpun, rotundă –

măcar

un strop din veșnicia Ta

adaos clipei mele la cântar.

GOD’S PASSWORD

Nici până astăzi
nici Lucifer, nici robul,
parolei noastre nu-i pătrunse miezul;
toți vedeau ușa, dar scăpau retezul,
era ca pâcla mării,sau mai umil, de
a fi prins cu mreaja unei pilde.
Nu-i cerul, din scriptura
ce ne-o ascunde în spirală
bobul?
Intotdeauna – jumătatele
din umbră,
văzând doar sunetului
haina,
spatele;
la tot ce-i plin era rămasul,
în nodul de mătase cetluindu-Ți
taina
parolei noastre: ”Iată,vine ceasul!”
Nebănuită, totuși
pe fiecare literă – pecete,
n-au deslușit nici ivăr, nici zăvorul,
întredeschis lăsai doar glasul
că: ”Iată, vine ceasul.”
Dar ceasul trebuind să vină
era cel care cu ulciorul
( nu îngerii)
mergea-nainte de pescarii Tăi
să le arate foișorul
de Cină,-al Frângerii.

…și cum plângea ulciorul,
rămasul
din vorbele parolei, doare-le,
când le spălai picioarele,
că: ”Iată, vine ceasul!”
N-ai spus mai mult, dar ai lăsat
destul din profeție ca să curgă
pe verbele întinse de Pilat.

Mai, mai era ca să Te pierd cu pasul!
Ce s-a-ntâmplat cu Tine în Grădină
când Te rugai de ei să nu adoarmă?
Si nici măcar atunci nu ai făcut lumină
cât buchea unei candele.
Te-mpresurară bandele
iar Tu ai zis din nou
că:”Iată, vine ceasul!”
De Barabă?

Nici până astăzi Lucifer în zdroabă
parolei noastre n-a găsit desferic;
după trei nopți, prea coapte de-ntuneric
ai dosădit parola. Cum a scrâșnit-o cheia!
Credeam ca Timp că ești cumva al meu,
că cifrul de eternitate, din Iudeia,
Ți l-am purtat până și-n răni, mereu
în: ”Iată,vine ceasul!”, răspus a câta oară?
Ca pe un câine m-ai lăsat afară,
iar Tu ca Dumnezeu
intrat-ai fără mine
prin ușile-ncuiate.