RUGĂCIUNEA BALONULUI DE SĂPUN

 

Mai e puțin dintr-un acuș pe

timp fost făgăduit să fie plata

la lucrătorii ce-ai tocmit la vie.

Cum o să fie

Judecata?

Hm, tare mă aseamăn,

leit parcă-ași fi geamăn,

cu-ăl pierde-vară ce-a venit

abia la unșpe.

 

Cum se porniră, cârcotașii-n pildă,

ca să Te judece,

curgându-le din pismă balele:

”Uite ce!

Cum risipești paralele!?

Nu crezi că-i o sfidare

să ne plătești

dintr-un chimir nedrept?”

Și cum se oțărau la Tine,

aproape gata ca să saie

să Te snopească în bătaie!

 

Dar ce-ai să faci cu mine

când tuturor vei face judecată?

Ce ai putea să-mi dai?

La toate – târzielnic, neisprăvit în toate –

lopată și hârleț,

cum să-Ți lucrez izlazul de pământ

cu un condei și cu un pai?

Fi-va cârtire-n gloată: ”Om nebun!”

 

Mi-am pus toată suflarea în cuvânt,

nespusul Tău de frumuseți,

cu paiul și cu tocul ca să-l prind

pe un balon

jumate nelumesc, jumate de săpun!

La prășitorii Tăi din vie,

clipa s-a spart, de unde mărturie?

Cum să mă scap de ei cu-ndreptățiri?

Oare să zic de Duhul Sfânt

cu aripile roditoare de genuni

cum a suflat peste pământ

ascunsul început către Cuvânt?

Cam tot așa cercat-am aplecat 

și eu să Te-adun

de-o viață-ntreagă,

și slovei ca la teză Te-am suflat.

Din gândul prea subțire de-omenesc

am îndrăznit minunea să-Ți rostesc

ca un sticlar.

 

Stăpâne-al viei nu uita,

n-o să te scot dator nici cu-n dinar,

ci dă acelui ce Ți-am fost

pentru-o secundă –

închipuire de săpun, rotundă –

măcar

un strop din veșnicia Ta

adaos clipei mele la cântar.