DE VORBĂ CU OLARUL

Rău ai ieșit cu mine la socoată,
tot asudând cu lutul meu pe roată.
Troheul, iambii – ie pe ulcică –
voiai să-i scrii în smalțuri,
uitând
de ghiontul ce-îți dă graba,
dar tare-mi este frică
de mâinile-ți frumoase
că le-ai mânjit degeaba,
că nici o strachină măcar
nu ți-a ieșit din cântec și sudoare.
Tot mai visezi în meșteșug de-olar
din lutul meu – povestea de ulcioare?
Cu mine întocmeala ți-a greșit,
cercând din lutul aiurelii zăbăuc
să scrii cu nelumitul brâu pe oală
întreaga toamnă-a doinelor de nuc.
Aruncă-mi lutul
fără jale, fără frică;
urzit a fost,de ce nu vrei să crezi,
spre-a deveni o altă chibzuială?
Mă va culege pentru cuib vreo rândunică
asemeni mâinii Lui și eu asemănare
să-I țin cuvintele-n știubeu de lut,
flămândele de psalmul Lui,
până vor ști
ca pe de rost lumina să I-o zboare.