De-ai ști că în Iubire e cifru-ascuns spre floare,
N-ai asculta cum codrii cu glasul meu te cheamă?
Afurisit nu-i spinul, ci flacăra-i ce doare,
Când nu-ul se alintă, dar ochiul zice: Ia-mă!
De ce-n loc de voroava ce seceră cu scrisul,
Grai, mult prea-adânc, de arbori, de noi l-ascunde lutul?
Cum mi-ai sări în brațe: A înflorit caisul!,
Și pân’ la dumirire eu ți-aș prăda sărutul.
Cu frică și credință-i iubirea mea, ca ramul
Ce își apleacă-albinei cunoașterea-n aripă,
Că zboru-i sfânt, din care se bea epitalamul,
Heraldic, scris ca focul din spaima de tulipă.
Tu, chip și-asemănare ai pus în om, de-aceea
La porți de rai închise, Iubirii i-ai dat cheia.
