De unde-atâtea nume tristeților să pun!
Pe toate-a le cuprinde, nu-s ochii tăi de-ajuns?
Dă-i freamătului șoapta când înflorește-un prun,
Pe-aproape ni-i sărutul, cu pomul în răspuns.

Tot peste mări, Grădina… Zvârliți, de mici, la doici!
Hrăniți cu hăhăială, sugând din cocsacâzi,
Să poți zdrobi sub talpă atâtea mii de scoici,
Şi-n fața perlei sacre, ca iepele să râzi!

Tu nu vezi cum lumina tristeții din safir,
Porți de altar deschide prin buzele zâmbind,
Cum huma se subție prin spin de trandafir?.
Numai iubind ești rudă cu ieslea din colind,

Că-i Taina ce te duce, nu roți de cauciuc,
Spre-acel sărut ce arde sub noaptea unui nuc!