Cum ne presimte ramul, de-al inimii-i ungherul,
Migdal din straiuri sfinte în răsărituri, lunii,
Sfidând deopotrivă și moartea-i și echerul,
Cu solzi de porțelanuri, subțiri ca ai minunii.

Această primăvară cu cârlionți și zveltă…
Parcă-am mai fost odată, pe-un plaur, înflorire,
Că brațu-și amintește să te cuprindă-a deltă,
Cum mă-ntrebai și-atuncia: Chiar nu știi ce-i Iubirea?

Râdeam, privind descântec, prin ramuri, veverița,
Și nu credeam venirii în nouă întrupare,
Sprâncenele-având scrise ca toarse cu penița,
Și-aceeași va fi setea ca-n prima sărutare…

– N-ai șuguit lăutei, cu struna ei, înalta?
Mai bine mă sărută, cât nu m-oi pierde-n alta!