Foto: poiematike

”La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă…”
(M.Eminescu, Scrisoarea I )
La început
n-a fost nici începutul,
nici altceva din care să înceapă,
nici vânt, nici lut, nici apă,
nici colț să-și ispitească bobul,
nici zvâcnetul din pântec.

De o ființă cu cel Veșnic
era doar umbra
propriului Său cântec,
plutind peste genună.
Și cântecul a fost Lumină
spre izvodirea lumii.

Alături, neivit pe strună,
precum năluca legănată după duh
din dorul peste ape.
Țesând abisul cu spata de aproape,
El ți-a creat Regină
oceanele înaltului văzduh.

Ca pulbăr
țâșneau și mai departe
miriadele,
furtuni de flăcări ca soarele-n apus,
dar nu ți-a spus nimic
de înflorirea vieții peste moarte.

Privești la noi,
la tot ce e cu umbră pământeană,
iar frigul veșnic –
sub arcul din sprânceană,
dar când se face se seară,
la capăt de Nippur, într-o livadă,
suntem doar amândoi.

Lăuta-ncepe să străvadă
din cântecul de la-nceput de lumi,
strălimpezimi
prin care stelele ce-au ars
se nasc a doua oară
la frumusețea lor dintâi.

Ia-mă în brață
și-nvață
lăuta să-mi mângâi,
fără rețineri.

Fântâna ei cunoaște
inelul Lui de aur scăpărând pe undă,
taina profundă,
a unuia prin altul
cum să rămânem tineri.

Tu crezi că fără noimă,
Cel-Veșnic la-nceput,
luminile fântânii
atât de-adânc ascunsu-le-a în lut,
precum nespusu-n mângâierea mâinii?

”O, Sanherib, de-aseară,
doar numai gura ta a fost și fu.
La ce folos cum veșnicia începu,
când poți livada ei dintru-nceput
să o deschizi, tăcând cu un sărut?”