Din necând, din neunde,

nici timpul știind ca să-o zică,

stea ce albastru-l urzică

de-i tremură’n unde

hieroglifa din vârful de Vineri,

Săptămâna Mare

începea  ca scrisul rândunicilor

în jurul bisericuței de lemn,

unde dormeau puii lor

cu somnul păzit ca și al bunicilor

de ghiocelul sfânt de undelemn.

Pe o masă

pe Doamne-Doamne L-au pus.

Mama ne ridica de subțiori,

ca la privechi, bunul rămas din vechime,

să-L mai vedem  încă odată pe Iisus,

cu ochii închiși și fără de glas,

ținut în brațe

de Maica Domnului și flori nicodime.

Si azi ca și-atunci mă-nfioară

frica fluidă  zdrobită cu pleoapa,

când rănii îi dasem sărutul,

din coasta Lui a început să curgă

și sângele și apa,

încet,

tot mai încet,

ca Prutul…