Student fiind la Seabury-Western
m-am întâlnit cu ea
într-o poveste umbroasă din parcul
de pe malul lacului Michigan.

”E-adevărat că românul s-a născut
îndrăgostit și poet?”
m-a întrebat cu-o vocală de-alint
dându-și ochii pe spate discret.
” De unde-ai aflat?” o-ntrebai.
”E simplu! Culorile steagului tău:
albastru și galben și roșu!
Să începi cu albastru!
Ce cântec visării
când cerul tău tânăr
sprințarul sărut fură mării!
apoi continuă
cu buzele subțiri,
…și să sfârșești cu roșul-
culoarea primelor iubiri!”

”Sweetheart,
you are completely wrong!
E roșu, galben și albastru!”

Parcă citeam în ochii ei albaștri
ispita hârjonindu-se cu șoapta.
Așa mi s-a părut.
( Ce-ar fi ca pe furiș să o sărut?)
”Too bad, my darling!
că nu citiți și voi
de la stânga la dreapta,
ca toată lumea scrisul;
chiar și culorile de steag!”
și mâna mi-o strânse cu drag.

Buzele noastre
cât de aproape au fost de-un sărut!
…dar am rămas la mijloc.
Galbene frunze cădeau printre noi,
stânjenite parcă
de sfielile noastre.
De-atunci mereu au căzut,
peste-o carte uitată

”Caiafa,
unul dintre noi I-a dat ideea
ca de pe cruce să coboare,
dar n-a răspuns,
cred ca să facă-n ciudă
și nouă și la toți mai marii.
Cu capu-ntors, ca o sfidare,
ce plănuia când asculta
tâlharii?

Ce e mai grav,
că nu se auzea ce spune,
a fost când unul din tâlharii convertiți
( eu cred că nu mi s-a părut)
i-ar fi cerut
să facă ultima minune.
Tare mi-e frică
de-un gând care mă duce,
dacă în ultima Lui clipă
o să răspundă rugăminții lor,
lăsându-i ca în locul Lui
să se coboare de pe cruce?”

Îmbrățișare în duh lui Vasile Voiculescu

Visul acela încă sufăru-l!
Îmi dădusem trupul
la curățătoria chimică ”Nufărul”,
de pe Strada Rodnei,
să-l am pentru seara logodnei.
Ce a fost, ce n-a fost,
în graba sorților,
că trupul meu l-au pierdut
exact
pentru Invierea Morților.
Singurul
ce-am găsit să-mprumut
a fost cel al copacului,
curat,
ca aripa de cocor –
haina smochinului neroditor
ce-l blestemase Iisus.

Din tronul Lui înfricoșat,
Prea Milostivul Împărat,
parcă-a zâmbit un pic,
sau doar amar grăia de sus:
– N-ați înțeles nimic!
Rău, tălmăcirile mă dor
cum teologul Mi le-aduce!
Eu însumi M-am făcut blestem,
pe cruce,
smochinului neroditor.

***

Înveșmântat în strălucinde
odăjdii de cleștar
întrebă candelabrul:
”Ce-mi mai lipsește,
(că eu nu am habar)
cu-așa vistierie
să nu fiu și soare?”

Cu vocea lor acră,
bătrânii,
spre El se răstiră.
De ce nu?
Au nu erau cunoscătorii
de literă sacră,
cioplită în piatră,
de lege?

– Mustră-ți copiii obraznici,
zburdând blasfemia,
numindu-te Rege!

Singurătățile pietrei
numai vidul le
absoarbe genunea
născătoare de stea,
dar tu, molidule –
geamăn de-aceeași oglindă –
ce vrei să faci
cu umbra mea?

De multe ori,
tu mi-o răpești fără să știu
și din tristețea mea și vină
tu lăcrămezi pe coajă cu rășină,
dar înlăuntrul tău
o fi la fel ca-n mine de târziu?

Și mi-a răspuns
singurătății, fratele molid:
Din umbra ta s-a zămislit
tot ce n-ai fost și n-ai cântat.