Book Review (Nelogoditele Tăceri)

PECEŢI LUMINOASE

Poemele lui Dumitru Ichim fundamentează perpetua căutarea a Adevărului, apropierea de cele sacre, inexpugnabile. Astfel ne aflăm pe drumul ce are ca finalitate contopirea cu Fiinţa, cu Numele Focului mereu invocat. Asistăm la integrarea în fecunda atmosferă care învăluie esenţiala problematică proprie acestor maximale pătrunderi în lumea Esenţei. Decriptând mai întâi misterele contingenţei, putem accede în arealul subtil unde primează criteriul diferenţei de nivel ontologic. Aici, sacrul nu mai poartă aparenţa unui misterium tremendum ci se înfăţişează eclatant, conform regulilor Transcendenţei: Şi mie îmi este dor de zborul pur/ fără de aer, fără aripă,/ fără de umbră din nou ca să fiu,/ numai luminii spunându-i numele,/ fără ieri, fără mâine, fără târziu/ totul atât de rotund , însă pe muche de clipă. În lumina acestor adevăruri putem înţelege mai uşor traseele existenţiale pământene.
Chiar şi negativitatea are rolul ei bine integrat în cadrul logicii supramundane, greu de pătruns în stadiul nostru de fiinţe aflate considerabil sub influenţa unei durate relative: …şi deodată cele văzute şi nevăzute/ s-au transformat în ceasuri:/ ceasuri de foc, de aer, de apă/ ceasuri de jder, ceasuri de frasin/ Poveştile se strâmbau în ceasuri de faianţă/ şi toate păsările dădeau ocol unui imens cadran./ pretutindeni ceasuri, ceasuri, ceasuri…// Nu mă preschimbaţi în orologiu,/ rogu-mă vouă cu izvoare şi biserici de lemn!/ Braţele mele nu le pot îndrepta spre orele nopţii. Pentru elevare, se impune evadarea din universul opacităţii şi căutarea neîntreruptă, aflarea pe Cale, reamintirea.
Versurile propuse de Dumitru Ichim oglindesc înaltele precepte religioase, sublimarea artistică invitându-ne la ample introspectări soteriologice. E vizată refacerea metafizicelor legături primordiale şi treptata reamintire a bazelor fiinţării. Natura perisabilă ce caracterizează materia contribuie la complexitatea procesului de pătrundere a tainelor, suferinţa umană purtând o misterioasă pecete în tot acest demers iniţiatic: Crezi tu?/ Cred, Doamne ajută necredinţei mele/ şi dacă poţi,/ să nu mă mai pândească/ nici iarba şi nici steaua,/ iar peste florile-mi de gheaţă,/ ce vor să Te cunoască,/ trage la noapte, când mă rog,/ ca pe-un amin – perdeaua. Fiorul divin, consubstanţial omenescului, va trebui să primeze în raport cu atât de cronicizatele drame ce compun imprevizibila condiţie umană. Cu toate că uneori seamănă cu o vale a scurtei plângeri, parafrazându-l pe Teodor Pâcă, semnele imaculatei spiritualităţi sunt peste tot.
Oamenii trebuie doar să aibă puterea de a le recunoaşte. Urmărim idealul redempţiunii, integrator. Nelogodirea invocată de Dumitru Ichim e starea de la care trebuie să plecăm pe calea dobândirii darului Christic: Veniţi de luaţi lumină!/ toată lumea se închină./ Inimi – clopotele bat/ că Hristos a înviat./ Îngerii în ceruri cântă/ către Născătoarea Sfântă/ bucuria ce-au aflat/ că Hristos a înviat./ Ziua Paştelui vă fie/ sănătate, bucurie/ şi cu noi cântaţi frumos/ Azi a înviat Hristos!. Toată această căutare a fundamentelor e învăluită de Dumitru Ichim cu adierea pregnantă a verbului poetic. Acesta poate ilustra şi dureroase frământări existenţiale aflate neabătut pe drumul aflării Adevărului: Mi s-a rătăcit inima/ atât de departe/ că tare mi-e frică/ dar nu de prăpastie -/ că am căzut destul,/ şi nici de moarte -/ că i-am dormit destul în pătul -/ ci de Tine. Prin re-întemeierea sacramentală, omul îşi află Rostul, bucuria comuniunii întru Logos.

Octavian Mihalcea

CINE SUNT AROMÂNII ?

they are the greatest people in the world, starting with…my wife!

cersipamantromanesc's avatarCER SI PAMANT ROMANESC

 

Aromani in port popular  

 

 

Fireste ca sunt romani, o spune chiar numele lor, cu un a protetic, o caracteristica a acestui dialect, evident romanesc. Ei rostesc cu un asemenea a inaintea cuvintelor ce incep cu anume consoane (r, l, s, f…), precum si cu vocala u: aros, alas, asparg, afiresc, aumbra, agru (ogor – «ager, agrum» in lat.) etc.

Probabil pentru o pronuntie mai eufonica si mai comoda, sprijinita pe aceasta vocala-respiro.

Zici mai usor aspun, decat spun,aros, aumbra, etc., decat abrupt: rosu, umbra. Aceasta caracteristica fonetica a determinat si numele lor dearomani armani, desi cei mai numerosi dintre ei, farserotii din Albania si Grecia de nord – etnonim probabil de la Farsala, din Tesalia/ Grecia, unde traiesc si azi multi aromani, locul unde in anul 48 i.H. Cezar l-a invins pe Pompei…

View original post 1,556 more words

DENIE

45225-004-4B408139

DENIE

În Vinerea Mare,
ca o vedenie străină
în biserică a intrat
o albină.
Unii voiau să o prindă,
să o omoare,
dar biata albină
și-a văzut de zborul ei,
ignorând cernute priviri,
până sus la icoana
Bunei Vestiri.
Peste înger și-a înnoptat
dojana:
”De ce ai înflorit,
după-al cerului port,
atât de târziu
luminilor risipele
cu amândouă
aripile?”

Inspăimântat rămase Gavriil,
cu crengile deschise,
nemaiștiind să zboare,
iar albina
s-a preschimbat în floare
de făclie, vedenie,
ce nimeni n-a putut s-o creadă
decât privirea de copil:
”De ce-ai fost rea în ceartă?
Du-te și cere-i iertare!
De Vinerea Mare,
nu știi că-n sat la noi,
nu că e înger,
dar chiar tâlhar să fie,
orice-a greșit se iartă?”

PILDA CU FIUL OCHILOR

prodigal.son_

PILDA CU FIUL OCHILOR

In ultima noapte
n-a mai rămas nimic de risipit
și la scroafe
când o făceam pe calfa,
amintele
Ți-a unduit cuvintele,

și nu-nțelegeam: ce ai vrut
să spui de brațele Tale
că sunt și omega și alfa?

Tată,
numai culoarea noastră
a ochilor
a rămas neschimbată,
ne stă mărturie
și cerul și marea
albastră.
Nu Te-am pierdut niciodată
printre nemernici și răi.
Tată,
primenește-mi venirea,
că astăzi Ți-am adus
pe însuși fiul ochilor Tăi!

TATĂ, ACELAȘI EȘTI ȘI MARTEI ȘI MARIEI

www-St-Takla-org___Jesus-with-Mariam-and-Martha-02

TATĂ, ACELAȘI EȘTI ȘI MARTEI ȘI MARIEI

Mereu în grabă, dar pe dos tipsiei,
iar mie însumi – risipirilor mărunte,
frânturi din tot ce povesteai Mariei
mă întristau ca umbra grea de nuc.
Amarul din cuvântul Tău,
cu-apăs icnit ce pe ascuns să-l duc,
chiar inima mi-a spart-o.

Cu câtă bunătate istovul Mi-ai mustrat:
”Marto, Marto…!”
Voiam ce nimeni n-a gândit,
la prânzul meu de cină să-Ți aduc
în blide aurite, argintate
cea mai gustoasă slovă din bucate,
ca unui împărat cinstindu-Ți ospeția.
N-am fost nepăsătoare,
deși nu Te-ascultam, lângă picioare,
precum Maria.
Tu nu știai când îi vorbeai de moarte,
cum inima-mi rupeai în două Marte.
Când eu îți roboteam cea mai aleasă cină,
Tu îi vorbeai de-o alta,
în foișor, necuget de străină,
de Pâinea ce s-a pogorât din cer
și-n trupul Tău se frânge,

dar mai presus spuneai Mariei
de tainele Împărăției
cu Mirele și ne-nțeleptele fecioare
cu fruct de viespe în ulcioare.
Abia când ai șezut la masă
și pâinea mea ai frânt
sub binecuvântatul semn
al mâinii,
am înțeles,
partea cea bună care și-a ales
Maria pentru untdelemn,
dar milostiv fiind și Dumnezeu,
din durerosul meu
frământ, ce-ai rupt,
al inimii și-al pâinii
ce Ți-am adus la cină,
mi-ai dat și mie să mă-nfrupt,
ceva ce mi se pare,
ciudat
prin ne-nțeleasă preschimbare,
cum aluatul meu
gusta acum a trup de Dumnezeu
și-a sânge de lumină.

TRANDAFIRUL AVEA CUIE BĂTUTE PE DOS

Red_Rose_Amung_Thorns_by_lina123450

TRANDAFIRUL AVEA CUIE BĂTUTE PE DOS

”Azi dimineață
m-a speriat frumusețea-i de floare
și-am întrebat-o despre mama ei.
Mi-a răspuns
că aparține Sfintei Fecioare.
Dar de ce ai lacrimi în geană?
l-am întrebat pe trandafir curios.
Nu mi-a răspuns nimic,
dar eu cred că plângea
că lucrul cineva i l-a făcut de ocară
și i-a bătut cuiele pe dos
cu spinii în afară.
L-am întrebat pe Iosif cumva
( că-a-mbătrânit de când e tâmplar)
dacă-a mai văzut așa ceva
și să mă ajute
pe bietul trandafir să-l repar.”

Fecioara a zâmbit cu amar,
și mai mult
i-a fost frică să spuie,
îmbrățișându-L în suspinul greu:
”Of, Trandafirul sufletului meu!
Numai oamenii știu să bată corect,
trupul de floare, în cuie!”

COPILUL AJUTĂ LA NAȘTEREA FLUTURELUI

rainbow-tree-joubert_1499_600x450

COPILUL AJUTĂ LA NAȘTEREA FLUTURELUI

”Nu Te cert. Altădată,
de vei cunoaște ora târzie,
nu mă lăsa să fiu îngrijorată;
să Te strig
și doar ecou din ecou să aud,
și nu glasul Tău.
Mă temeam
să nu fi pățit ceva rău.”

”Eram în livadă,
răspunse Copilul, sub agud.
Cine-ar putea nespusul să-l creadă?
De-o frunză atârna un mormânt!
Aeve negraiul era în borangic,
iar înlăuntru un fluture mic
cu ușa-ncuiată și prinsă-n descânt.

Cu cântecul meu începui să destram
firul de taină al morții din ram.
Mititel a ieșit din cocon,
cum însuși înțeleptul Solomon
n-ar fi putut din cuget să descrie
adâncul minunii
de Tatăl meu țesută și aleasă –
un înger viu din vierme de mătasă!
Pe zburătoare frunze,
spre înălțare sfântă,
să fi văzut cum colb de curcubeie
lumina lor o zvântă
cum de la coadă se citesc păunii!
E-adevărat
că ora s-a făcut târzie,
tot repetând cum îmi cântai tu mie.
Am zăbovit,
până-a-nviat în floare,
și-apoi încă puțin ca să-l deprind
albastrul cer din ochii tăi
să-l ia cu împrumut
și-nvățul din lumină să ți-l zboare!

MASA PENTRU FOIȘOR

SaintJosephG

MASA PENTRU FOIȘOR

Ce mult iubea Copilul
să-l ajute pe Iosif
la dulgheritul lui de tâmplar
ținându-i în mână lumina
ce despletea firea untdelemnului!
Ce mult îi plăcea mirosul lemnului
amintind de graiul lui Iosif!
Bătrânul deprinsese
un pronunțat accent al florilor
din țara de leagăn al norilor.
Iubit fiind, fiecare copac,
bătrânului umil

îi împrumuta pentru fiecare scândură
amintirile lui subțiate până-n povești –
setoase genuni care-ngândură
ochii mari și curați de Copil.

Măsuța lor din odaie
era rotundă și cu trei picioare,
dar o astfel de masă,
cât șopronul de mare,
niciodată Copilul nu a văzut.
Lucrau peste pragul de seară-n târziu.
Când îl întreba pentru ce-o fi anume,
de putea să strângă întreaga lume,
Iosif îi răspundea peste lemn prohodit:
”Poate de nuntă, dar nici eu nu știu.”

Și-l întreba din nou pe teslar,
( mângâindu-le cu vârful deștelui)
de ce la toate scaunele pe spătar
a cioplit litera Peștelui,
iar pe cel din mijloc
de ce a sculptat și soarele și luna
ținând deasupra cununa,
ca stema cocorului
sub pisanie de leat cenușiu?
”Poate o fi jilțul Păstorului,
dar nici asta nu pot ca să-ți spun,
că noimei încă nu-i știu
nici scrisul, nici zborul.”

***
După întâmplarea din templu,
la 12 ani,
când coborau Ierusalimului priporul,
în drumul spre casă,
s-a oprit Iosif și-i arată copilului Iisus
Foișorul.
”Acolo sus,
va sta ciudata-ne masă –
fructa mâinilor noastre târzie.
Va fi pentru nuntă, va fi pentru Cină?
Numai Păstorul
poate că știe
și plaiul bogat în apus,
cu vârf sângeriu,

dar mi-e frică să-ți spun,
căci nici eu nu-ndrăznesc ca să știu!”

ARIPILE CRINULUI

dragonfly-and-the-water-lily-sabrina-ryan

ARIPILE CRINULUI

Poate Copilul
să fi fost mai înalt decât crinul,
să zicem cu-o șchioapă.

În fața lui se opri
cu o cană de apă:
”Prostuțule,
de ce nu mi-ai spus că ți-e sete?
Ce ar fi fost
de nu te-aș fi văzut
cu ciocu-nsetat
întins către soare?
De ce n-ai îndrăznit?
Suntem vecini
și vreme-ași fi avut destulă
ca să-ți învăț aripile tale mici
cum să te înalțe-n zbor
de verde libelulă,
măcar până la primul izvor.
Tu n-ai visat vreodată oare
cum frunza către aripă te doare?