Mereu în grabă, dar pe dos tipsiei,
iar mie însumi – risipirilor mărunte,
frânturi din tot ce povesteai Mariei
mă întristau ca umbra grea de nuc.
Amarul din cuvântul Tău,
cu-apăs icnit ce pe ascuns să-l duc,
chiar inima mi-a spart-o.

Cu câtă bunătate istovul Mi-ai mustrat:
”Marto, Marto…!”
Voiam ce nimeni n-a gândit,
la prânzul meu de cină să-Ți aduc
în blide aurite, argintate
cea mai gustoasă slovă din bucate,
ca unui împărat cinstindu-Ți ospeția.
N-am fost nepăsătoare,
deși nu Te-ascultam, lângă picioare,
precum Maria.
Tu nu știai când îi vorbeai de moarte,
cum inima-mi rupeai în două Marte.
Când eu îți roboteam cea mai aleasă cină,
Tu îi vorbeai de-o alta,
în foișor, necuget de străină,
de Pâinea ce s-a pogorât din cer
și-n trupul Tău se frânge,