Râul copilăriei mele
era puiul de șarpe,
îmbrăcat în păreri de argint
și solare inele.

Cât îi plăcea
de-a ascunsul cu mine!
Când părinții nu ne vedeau
curgeam amândoi,
prin necositele ierbi,
pe furiș,
ay, ya, ya, ya
…necositele ierbi,
spre comorile lui!
Flăcări rotunde –
rubinele din smeuriș
și câte agate,
cu noaptea în fagur!
Rugii de mure
spre noi se-nchinau
pân’ la pământ
vistiernici!

”Iată,
îmi spunea puiul orfan,
acolo-n adânc de pădure
apusu-i dumbravă de cerbi
slujind Sfintei Vineri,
acelea-s palatele ei
cu balcoane suflate în aur,
dar grijă să ai că la poartă
de strajă e, fără de lanț,
un balaur.”

Îl băgam în sân
și-mi ieșea prin buzunare
poznaș și râzând,
era ca vorba mamei de blând.
De-mi era sete
mi-arăta zămosul burete.
Și ce caraghios…!
Râdeam amândoi,
până dincolo de soare,
când ”pălăria șarpelui”
și-o punea pe-o ureche pe dos.

***
Cât o fi fost de târziu
când cu dor de pădure
către mine a curs înspre școală?

…în rest nu mai știu.
Printre-mpăiatele păsări,
și alte
materiale didactice,
din acele zile,
ni l-au adus în clasă –
o foaie uscată despre reptile.

Dar eu plângeam și la nimeni n-am zis
de râul oprit, de râul ucis…