De vrei ca adevărul să-l cunoști,
de unde apa,
feciorelnica-n izvor,
își smulge curgerea și firul,
să mergem
să ne-nvețe trandafirul.

El firea
frumuseții și-a minunii
deopotrivă o împarte,
la cina lui,
cu-nțelepciunea
ce i-o întaină
spinul.

Nu-ntotdeauna bătrânețea
e semn neapărat
înțelepciunii,
nu orice munte are
luceafăr nou pe creștet,
că vinul
nu-l storci din frunza
brusturelui veșted,
chiar nici
din binecuvântate ierbi,
poiana de măslini ce le-ar ascunde.
De nu ai fost năvalnic must,
ca mugetul sfâșietor de cerbi,
când rai și iad de-a valma ți le fierbi
din bob strivit,
ca lacrima
ce piatra o sfarmă și-o pătrunde,
cum poți vorbi
de-a vinului lumină,
pe care o striga profetul,
când cei bătrâni îi aduceau oțetul?

+++

Eu
L-am văzut pe Dumnezeu
urcând spre om povara-I de grădină,
din cui în cui,
ca alpinist
la propriul lui blestem
de cer și de pământ.
Ne-a dat să bem
din trandafiru-I sfânt
ce mirosea ca vinul de lumină.

Era în Joia Mare,
la Ultima lui Cină.