Frigul
trece pe sub frunză.
A-nvățat-o
de la strecuratul pe sub ușă
a notei de plată pentru lumină
și vinovăție.

Frigul mă știe,
citindu-mă
groaznic de-ncet,
ca pe-o fereastră stropii
silabisindu-și ploaia.

Iarnă,
oglindă din nume în care mă strig,
îmbracă-ți plopii
în halatele-ți albe,
singurătăți de alb demențial,
precum
coridoarele lungi de spital,
că eu
mai mult decât singur
ce aș putea să mai fiu,
când tot pământul se scufundă-n frig,
oglindă din nume în care mă strig.
Străin,
ecoul răspunde doar luiși
și-atunci atât de târziu,
când peste toate e noapte
și plouă,
și pietrele strigă de frig.