În Bethel
Iacov mi-a arătat
piatra visului,
ca pe-o năstrușnică floare.

Semăna cu o râșniță,
minusculă moară,
pentru bobii de soare,
vămilor
gata de treier.

Plecaseră înaripații
cu pană din alb de făină,
iar pe scară,
ca pe-un ADN cu treaptă străină,
necunoscutelor Lui ecuații,
urca
neadormitul cântec de greier.

Se auzea
numai steaua pe ape,
răsuflând tot mai încet,
ca pustiul cămilei.

”Ce să fac,
m-a întrebat Iacov,
cu piatra visului?”
Tot ce-i fusese inimii tezaur?

Crai-Noul privea pe furiș
sporind în semuire tot mai mult
cu cârlionțul
din părul de aur al Rahilei.