Floarea de foc

 

In vremea aceea

când steaua îşi răsucea ultima rază pe fus

magii în mâini cu coroana de aur

se închinară până la pământ

Pruncului din iesle  –  Iisus.

 

…da’ ce se’nghesuiau,

în îmbulzeala de-acolo,

florile

pe care norii le

crescuseră  pe măguri şi prin poienile din rai !

Măi, şi ce dantele

daurite cu stele

şi ce rochii alese,

că numai luna le-ar fi putut ţese

firetu-i de aur mai subţire ca spuma

de’nveşmântat poveşti cu prinţese !

 

Dar afară, cu picioare desculţe,

zgribulita şi tremurând de frig,

îmbrăcată în zdrenţe,

cu ochii mari, cuprinsă de frică

privea spre Pruncul din iesle

a nimănui şi orfană

Fetiţa din neam de urzică.

 

O, ce zloată’n vânt bătea,

dar Fetiţa-aşa cânta:

“Tari-i frig şi tari-i greu

Prunc născut  la timp resteu,

fără tată şi bunic,

sugi de foame deştiu’ mic.

Tari-i frig şi tari-i vânt,

ca caţi Doamni pre pământ?

Veacu-i cărpănos şi-a plâns,

m-aş vrea foc, dar lemnu-i stâns,

n-am nici flacără, nici rază

să-Ti fac cald, gerului piază…”

 

“In vremea aceea…, mai spune-ne mamă,

Maica Domnului, Prea Sfânta Fecioară,

grăit-a Bătrânului Iosif:

– Vezi, că-a mai  rămas vreun înger pe-afară.

Du-te şi-l cheamă.

 

– Nu îndrăznesc să intru,

zise Fetiţa a caină.

Eu sunt urzică şi nu am haină

de nuntă, cum să apar  în faţa

Prea Sfintei Fecioare.

Eu nici măcar nu sunt floare,

ci Fetiţa sărmană.

Uf, cea mai urâtă buruiană…

 

Zâmbind Bătrânul Iosif o sărută pe frunte:

–  Acum de Crăciun te

va face Maica Domnului  cu har

Prinţesă de lumină cu frunză de jar

cum nici o floare n’a cunoscut noroc,

în scutec verde  –  flacără şi foc.

Hai, intră Poinsettia,

continuă,  ca’n vis, Bătrânul bun,

te-aşteaptă Pruncul Sfânt să-l încălzeşti

şi de-azi ‘nainte toată lumea

colindul tău vor pune în fereşti,

floare de foc şi floare de Crăciun!