Drumul spre Betleem
După ce urcară şi ultima măgură
cu spinare de “m”
Maria,
îmbrobodită’n casâncă,
întrebă frigul serii amar:
“Spre Betleem,
mai este încă?”
Asinul,
ce nu cunoscuse nici graba, nici trapul,
în locul vântului răspunse cu capul:
“Mai este, mai este…
Pelinul
nu şi-a fiert tot veninul
din frigul muşcând pe ascuns
ca tărsânele.
Mai este încă…
Mai bine înveleşte-ţi şi mânele
sub casâncă.”
Asinul îşi paşte lin depărtarea
ronţăind pe furiş galbene,
paiele lunii.
Jos se vede cetatea lui David acum
şi Maria parcă dormitând
pe ultimul umăr de drum,
deodată se luminează de-un răsărit de gând
şi’ncepe să-l mângâie pe măgăruş
cu glas duios şi blând:
“Oare tu ştii,
că va veni o vreme când neamu-tu,
de cuget razei freamătu’,
pe Fiul meu îl va duce
ca pe un rege în tot Ierusalimul
în ziua de Florii?”
Asinul
tropăia în bucăţi singurătatea adâncă:
“… mai este încă…mai este încă…
încălzeşte-ţi până atunci
mânuţele reci sub casâncă.”