Colindul fântânii

               Colindul fântânii

Ciobani veniră de la stână

cu floarea gerului în lână.

După ce mielul l’au pus jos

se închinară lui Hristos.

Deasupra îngerii – grădină

din lujeri înflorind lumină,

iar stele s’au oprit în roi

când magii au venit apoi;

vistierii, legate’n brâie,

cu aur, smirnă şi tămâie.

Se aplecau, pân’ la pământ,

spre ieslea cu odorul sfânt.

Si iată Maica’n întristare;

Irod toţi pruncii vrea să-omoare.

Miroase a eucalipt

şi sânge’n drum până’n Egipt.

Si jar şi foc de caravane,

( cum nu se scrie în icoane)

şi după săptămâni de drum –

amiază’n jaragai şi scrum.

Cum ea s’ar vrea să-i fie norul,

şi dor să-i mistuie cuptorul!

Un strop de apă, Doamne, dă-i ,

striga ecou prin pălălăi.

Iar Pruncul întinzând o mână,

tâşni izvorul crud –  fântână,

şi’ntr’un picior  – un palmier

cu deasa-i umbră pân’ la cer.

Sunt clipe’n acatiste rare

când sunt fântână şi îmi pare

că Dumnezeu, lângă ghizdea,

din mine chipul Lui şi-L bea.

 

Colindul bradului

             Colindul bradului

– Norule cu stele’n gaică

n’ai văzut pe Sfânta Maică ?

De-atâta hălăduire,

de drumeagul ei n’ai ştire?

Norule cu frunza rară

n’ai văzut Sfânta Fecioară?

– … ba şi eu m’am legănat

tot a freamăt luminat,

tot mereu hălăduind

când a cer, când a colind

şi-am văzut-o, măre, sus,

se ruga pentru Iisus.

Timp puţin mai e’n căuş,

Pruncul n’are legănuş,

n’are faşă, scutece…

Bradul zice: “Uite ce,

Maică Sfântă, Preacurată,

trupul meu i-L fac covată,

vântul bate, tragănă,

şi Pruncul ţi-L leagănă,

steaua’n şovăire ninge

glas nespus, dar nu-L atinge.

Prin dumbrăvile de fagi

vor veni trei regi şi magi

şi păstorii cu un  miel

slăvind pe Emanuel.

Sterge-ţi ochii de şiroaie,

iată-mi inima   –  copaie  –

ca să doarmă’n cald şi’n lin…

Lerui Doamne, ler… Amin.

 

Cenuşa petalelor

Cenuşa petalelor

Si străzile s-au molipsit de la oameni  cu beteşuguri, fărădelegi şi boleşniţe. Dar câtă deosebire între oameni şi străzi! Când un om e prins că a fost, îmbătrânind pe ascuns, e scos din fabrică sau de la birou, spre sfârşitul zilei, precum se scot şi sacii de gunoi. Toţi au mănuşi. Lungi. Până la coate. Până la umeri. Mănuşi chimono. Mănuşi răsfrânte pe sub bărbie. Mănuşi de întins mâna. Mănuşi de dat din cap şi de făcut cu ochiul. Când te-au scos şi te-au depozitat la curba drumului, nici n’ai terminat ţigara că lângă tine e adusă o îngemănare a ta. Iţi aştepţi târzielnicul înger păzitor şi te trezeşti în locul lui cu un sac de gunoi.  Te uiţi peste umăr. Când toţi au plecat  îl rupi cu unghia de la degetul arătător. Din el se revarsă pe caldarâm mănuşile lor: mănuşile ochiului şi ale deochiului, mănuşile urechilor, mănuşile zâmbetului de fermuar, mănuşile urărilor de bine, mănuşile pupăciunilor… pretutindeni mănuşi. Intoarse pe dos, duhnind a labă şi lăbuţă parfumată.

Dar cu străzile e diferit. Unele sunt făcute de oameni, altele de copaci. Cele făcute de copaci sunt largi, spaţioase ca o poveste, iar aleile paralele cu copacii poposiţi din alte veacuri curg până pe tărâmurile mării. Când străzile îmbătrânesc nimeni nu le scoate afară din cetate. Străzile făcute de copaci se aseamănă cu străzile plănuite după zborul porumbelului. Seara, pe umărul mării, le vezi cum îşi pleacă  uşurel capul. In visurile lor înfloreşte teiul şi tinerii se sărută.

Vai şi iarăşi vai de străzile făcute de om după chipul şi asemănarea lui. Parcă s-au născut bătrâne şi cu casele scofâlcite. Când văd un om încep să-l spurce, ridicându-şi poalele, hilizându-se în sughiţuri guturale din buzele strânse sub nas ca o prună uscată de şoric. E groaznic să cazi noaptea în coşmarul străzilor făcute de om. Unele de bolişte şi de urât ajung neputincioase făcându-şi nevoile pe ele. Sanitarii le scot scutecele, dar le aruncă alături de pat.  Iarna se aude lupul cum urlă de după lună. Din când în când  trece pe rând când un câine, când strigoiul lui, lingând bubele purulente ale cărămizilor. Nimeni nu curăţă cetatea de străzile omului. Nimeni nu le duce la spital sau la doctoral de nervi. Nimeni nu le duce la morgă. Casele funerare nu vor să le îngroape. Bătrânii cetăţii îşi declină orice responsabilitate declarând ziariştilor că ele aparţin ceasornicarului.

Cu totul altceva e când un om de pe străzile omului se îmbolnăveşte. Imediat e prins şi închis în spital. In primul rând e legat. Mâinile de barele de la pat. Venele sunt înţepate cu tot felul de tuburi şi fire de care atârnă  doctori, fluide, felceri, vitamine, sfătuitori sociali, măturători, vitamine lichide, surori solide şi antibiotice. Ti se administrează somn. Te trezeşte, în cazul în care ai adormit fără biletul de voie, să-ţi spună că somnul face bine întrebându-te de ce nu dormi? In spital eşti proprietatea spitalului. In spate ţi se măsoară de câte ori respiri, dacă nu ţi s-a lungit limba şi ce-ţi vorbeşte inima şi către cine bate. Si iarăşi trebuie să ştii că nu degeaba pe uşă  ţi s-a pus un număr şi nu degeaba cartonaşul cu semnul de pericol: craniul cu cele două cuvinte încrucişate!

000

A înflorit teiul la capătul străzii dinspre mare. E atât de multă lună mai în crengile lui! Luna mai lipseşte din calendarul străzilor făcute de om ca şi numărul 13. Câte cărări încep să se cânte din buciumul teiului! Ce-ar fi dacă aşi lua-o pe aici până la porţile raiului? Numai albinele se aud. şi sevele luminii.  E cald. E bine  Asi vrea să intru şi eu, dar pe pragul raiului a adormit mielul. Mă voi reîntoarce mai târziu, mi-am zis. Se aud şi valurile mării acum. Imi vine să îngenunchez pe prispa teiului. Mi-am luat  inima de subţiori, ridicându-o  până sus. Până la floare.  Inima a auzit dinspre străzi paşii ceasornicarului şi de frică s-a scuturat de petale. S-o fi trezit mielul? A rămas numai flacăra din flacără şi numai teiul îmi ştie cărarea. Din cenuşa petalelor – Phoenix!

Kitchener,Ontario

Dumitru Ichim

CÂND VEȘNICIA DĂ ÎN PÂRG

CÂND  VEȘNICIA  DĂ  ÎN  PÂRG

De ce din când în când

se face’n mine întuneric

până la margine de gând –

fricii frământul și nu pot să strig,

mă zvârcolesc să fug și sunt lipit de humă?

Fără de Tine tare-mi este frig

și n-am nici un tăciune,

e-n jurul meu ceva ce mă sugrumă –

damf ce îngâmfă luciferic.

De ce din când în când

se face’n mine întuneric

până la margine de gând?

Și-am auzit răspuns, dar fără glas,

de sub blidarul din chiler:

” O viață’ntreagă n-ai avut habar,

lemn rău și cărpănos,sucit tot spre cârtire,

că înlăuntrul tău,

eu, Fiul de Tâmplar,

ciopleam în ușa ta pe dos,

cu-a inimii bătaie’n ciotul rău,

o ferăstruică – oaspete de  cer  –

să poți privi și tu

când mă vor duce,

în locul tău

la răstignit din nou,

printre dughenele din târg.

O viață’ntreagă n-ai avut habar

cine-ți bătea în piept –

către rotundul plin de har.

Vino, acum și gustă

din mărul  oferit pe cruce

care de-atâta roșu-a prins mireasma

când veșnicia dă în pârg!

Fântânile cununii de spini

 

                    Fântânile cununii de spini

S’au trezit cu el la mănăstire cum te trezeşti primăvara cu un cuib de rândunici la subţioara casei. Poate că se aciuase pe acolo de vreun an, poate de zece, nimeni nu putea să spună. Nimeni nu avea habar de pe unde o fi apărut . Era sfios ca o sălbătăciune. Odată la trapeză l’au întrebat cum îl cheamă. A zis că nu ştie. Apoi s’a uitat în stânga şi în dreapta şi a şoptit călugărului de lângă el: “Noi suntem din neamul trandafirului. Unii fraţi ai mei au murit prin păduri, unii cică au venit la mănăstire sau s’au ascuns pe aici şi am venit  să- i  caut.” Nimeni nu a râs. Il priveau doar cu compătimire. Unii vorbeau că într’o noapte s’ar fi luptat în branişte cu o namilă de urs până spre dimineaţă şi că de atunci a rămas mai deosebit. Aşa ceva i se întâmplase şi părintelui Calistru.

Cum nu era tuns în monahism ca să-i se dea un nume , cât în glumă, cât în serios, călugării au început să i se adreseze cu “frate trandafir”. Până una alta, eclesiarhul i-a dat o rasă şi un fes  şi o chilie lângă cea a lui Calistru, paraclisierul mănăstirii, pe care trebuia să-l ajute. S’au împrietenit de la prima vedere, deşi erau foarte tăcuţi. Cine ştie ce o fi fost în adâncul inimilor lor că numai buzele li se mişcau din când în când, şi rareori valurile cuvintelor ajungeau până la mal. Până la urmă s’au obişnuit aşa de mult  unul cu altul  că şi-au deschis cele mai adânci tainiţe ale sufletului cum nu îndrăzniseră nici unul să le deschidă duhovnicului la spovedanie. “Să nu spui la nimeni frate Trandafir, îi grăi odată  părintele Calistru după pavecerniţă, dar când aprinzi lumânările  să le săruţi înainte de a le aprinde. Pentru fiecare să găseşti un nume şi pentru fiecare să spui o rugăciune. Vezi câte lumânări sunt în policandru?  Acolo să aprinzi lumânări pentru toţi oameni, buni şi răi, că toţi suntem plămădiţi de mâna lui Dumnezeu. Apoi să aprinzi lumânări pentru munţi şi pentru ape, pentru cerbi şi pentru păsări, pentru stele. lună şi soare, că toate sunt făptura mâinilor lui Dumnezeu, cum glăsuieşte psalmistul. Dacă ai văzut ceva frumos într’o zi aprinde o lumânare pentru acel ceva: o căprioară bând apă ori mama pasăre hrănindu-şi puişorii,  un ghiocel ori un răsărit de soare, pentru că de aceea Domnul ne-a dăruit ochii ca să ne fie biserica Lui.”

Ii plăcea fratelui Trandafir  să facă ascultare pentru că era fire blândă şi nu ar fi îndrăznit să iasă din vorba cuiva sau să supere pe cineva, dar cel mai mult se simţea bine  făcând ascultare sub ochii părintelui Calistru în care parcă se odihnea Sfântul Duh. Odată

fratele Trandafir s’a întors de la spovedanie foarte trist şi cu un ceaslov în  mână. “Ce s’a întâmplat de eşti atât de scârbit?”, întrebă părintele Calistru. “Ce să fie, răspunse  fratele Trandafir, părintele duhovnic mi-a spus că sunt eretic, iar dacă, de azi înainte, nu-mi voi face pravila după cartea aceasta, bucoavnă cu bucoavnă, să fiu anatema.” Si prinzând curaj, încetul cu încetul, îi povesti cum la fiecare rugăciune  către Dumnezeu, Maica Domnului sau sfinţi a adăugat şi cererea “ miluieşte şi pe fratele meu Trandafir  şi tot neamul trandafirilor.” Părintele Calistru se reculese şi grăi.”Eu nu ştiu dacă e păcat sau nu. Păcatul cel mare e că dăm târcoale la hiara cea neagră cu care m’am luptat şi eu şi cuvioşia ta. Numai Dumnezeu -drăguţul ar putea să ne lumineze. Du-te înainte şi aprinde candelele pentru priveghiere că vin şi eu în curând.” După un timp Trandafir ieşi din altar şi spre uimirea lui văzu ceva ce nimeni nu şi-ar fi putut să-şi închipuie. In faţa Maicii Domnului îngenuncheat se ruga bătrânul monah, cu capul plecat,iar pe umerii lui erau două privighetori cântând cu gâturile întinse către Maica Domnului.

000

Ce s-o fi întâmplat cu fratele Trandafir , nimeni nu ştia. In Joia Mare a fost văzut pentru ultima dată, în locul cel mai retras din pronaos. După evanghelia a cincea protosul cu soborul a scos crucea în mijlocul bisericii. Când a rostit: “Cu cunună de spini a fost încoronat Impăratul îngerilor” unii zic că ar fi auzit pe Trandafir sughiţând printre lacrimi “…de la fratele meu, trandafir”, sau se pare că ar fi auzit cam  aşa ceva. Cert este că de atunci nimeni nu l’a mai văzut pe Trandafir.

        Intr’o altă Joie Mare copiii căutând flori pentru sfântul epitaf au ajuns într’o poiană  şi acolo au descoperit o fântână zidită ca o bisericuţă, iar lângă şipot scria sub icoana Răstignirii: “Cu cununa spinilor  de trandafir s’a împodobit Impăratul îngerilor…”

Când a ajuns vestea la schit numai părintele Calistru calma toate zvonurile spunând că poate i s-o fi dat canon de vreun duhovnic să zidească douăsprezece fântâni …“şi pentru neamul trandafirilor!”

                                                                                                                          Kitchener, Ontario

Dumitru Ichim

Piatra coloanei de foc

Tags

,

Focul din vatră ne aruncă pereţilor

lăcomire albă de umbră, joc şi scriptură.

Iarba necuratului lângă  potirele desenate

după lumina de mână şi noaptea de tipar.

 

Nălucile heleşteului – dezbrăcare de punte;

Incă puţin şi ora va cade târziului fructă

şi fără de legea şi seama se tropăie

treaptă

cu

treaptă,

ogiva întâia şi vama a doua, dar cine-mi va trece

de-a lungul de umbră,

de-a lungul de foc?

 

Să cânte de-acum vegetalu-n crispare de rocă;

Măria Sa Domnul sfârşi geografia de lacrimi

şi fruntea şi-o pleacă de-a timpul spre lutul de oală.

(………. va fi din nou roata? Care olar va desprinde

sigiliul de iarbă

spre fire-ar să fie lumină?………………………………..)

 

Bea din lup şi din fecioară!

Ulciorul cândva fusese schivnic prin pădurile moldave;

iar de cauţi înţelesuri fie-ţi stelele uşoare

ca şi umbrele de vultur, să ajungi către obârşii

unde Mirele te-aşteaptă timpul lui să-ţi împrumute,

moartea lui să-ţi împrumute,

trupul lui să-ţi împrumute.

 

Dacă ne cunoaştem umbra de ce nu şi focul din vatră

povestindu-ne cenuşă

când prin sălcii                      când prin aer?

Judecat să-mi fie mersul

după flacăra de-atunci

multe-n una-nchipuite pentru frunza-nscrisă-n tei;

că deşi erau în frică, doar pescarul – altor mări

a plecat ca să destaine taina tot mereu a taină,

focul coborându-şi frunza din Copacul Pogorîrii.

 

 

 

Tot mereu spre alte treceri, tot mereu ne-dor spre  umbre

ce la rândul lor sunt ore

din acel ce-şi poartă umbra prin luminile mărunte.

Si de-a pururi… şi de-a pururi….

niciodată… niciodată?

Timpul crud, oh, totuşi muşcă

mărul  cercului, dar mugur

a-nflorit din salcie.

 

Cunoscuţi – înainte de veac – în blestemul de-a nu ne cunoaşte…

 

Nu-i nimeni  să-i bat în poartă? Unde e cugetătorul,

prea iscoditorul eonului acesta? Unde-i sunt porţile?

…că tot ce afirm, pe sub piatră se face-ntrebare

pe drumul lăuntric de sare

curgându-ne dusul spre crucea

înfiptă în patru izvoare.

 

Toţi au plecat. …şi-n faţa mea – numai pietrele!

 

Focul în vatră ne toarce a umbră. Ai cui suntem pereţii?

Zidarul ne-a lăsat însemnele şi , vai, cum ne cheamă semnele!

Ce-ar fi să ne însemnăm cu ele spre zidirea de Ană?

Furtul ar fi ca o jertfă de noi pentru noi,

jertfă de cântec şi ardere de tot,

dar totuşi

e‘nainte  de solstiţiul gustat euharistic

când sunt aduse toate pentru toate

şi Pasărea e-n chipul limbilor de foc,

când pentru-nvrednicire ne rugăm

cu toate pădurile ce stau mărturie copilului ce-am fost,

cu toate iazurile fiitoare de-a chipuri din unul în altul,

cu toate îndoielilel până la  floarea- de- colţ.

 

Glasul apelor strigă ecouri de foc pentru ziua întâia

a celor trei nopţi şi acelaşi soare,

a celor trei zile gemând după singura Noapte

născând Răsăritul.

Salcie şi tei, apă şi foc – auricularele scrieri

pe unde ne bate în poartă

inima la toate morţile noastre.

 

Ale cui ne sunt morţile? Ziua Intâia ne ştie

răcoritorul legământ de flăcări, creangă de busuioc

şi-acele miresme din odaia bunicilor înserate sub grindă.

Iar  şi mai sus e ziua-a  opta  – cuibul rândunelelor

dintre spiţele carului mortuar –

pecetea lutului nostru din piatra

Coloanei de Foc.

Piatra osului de timp

Tags

, ,

Fiul omului,

profeţeşte peste aceste oase de timp

cum fiul muntelui prooroceşte primăvara

când spusul nu e măgură de timp,

dar nici rostirea de crai nou peste cuvânt.

 

De la un apus la altul

e numai răsărit.

De la un răsărit la altul

e numai soare.

De la un soare la alt soare –

sămânţa ghindei din bucoavnă.

 

Au uitat oamenii de cum să trăiască

sulimenindu-şi frica din umbra de frică.

 

Mărire ţie soare, mărire Tie!

Crudul fiord mi-l zbaţi prin inimă şi gând:

dedesubtului tău  – genunea genunilor

se cunună cu alte genuni.

Prin soare soarele le străbate,

ţesându-le adâncului, somnului…

tot mai transparente’n străvezimi

osului primar din lumină.

 

Cu firea din vin şi din grâu

ating visul din stropul de rouă

şi soarele zâmbind

în locul meu repetă profeţind –

deasupra osului de timp –

cuvintele ce le-am uitat din lumină.

Visiting hours are now over

Ieri lângă patul meu

s’a oprit o fereastră:

“E frumos afară”, zise în cele din urmă.

“Stiu”, i-am răspuns;

Apoi ne-am privit unul pe altul

furați de orice  cuvânt

de care să ne prindem.

“Dacă pot să te ajut cu ceva,

dă-mi un telefon” şi a plecat

aşezându-mi perna mai bine.

Apoi au venit două uşi.

Una era îmbrăcată în alb şi alta în negru:

“Am venit să te luăm acasă”

zise cea îmbrăcată în alb.”Afară e soare.

Livada de cireşi a înflorit…”

“Am venit să te luăm acasă”

zise şi cea îmbrăcată în negru.

“Afară e lună plină

de parcă ar fi ziuă. …Arţarii roşii,galbeni…

şi apele în murmur din pravilă rostesc”.

Sora intră în cameră zâmbind

şi tot zâmbind îmi invită uşile afară:

“S’a terminat ora … E târziu… ”

Rămas singur

aud doar pantofii vizitatorilor plecând:

tic-tac…tic-tac… tic-tac…tic-tac…

Unde a stat fereastra e o pânză de giulgiu pe geam.

In locul uşilor – două scaune goale.

Numai ceasul s’a îndrăgostit de uşi şi-mi repetă:

“A-fa-ră- e…a-fa-ră-e…a-fa-ră-e…’

Kitchener,Ontario