ODĂ LIMBII ROMÂNE

Vorbim
cum ne-a-nvățat mama a spune
lucrurilor din jurul nostru –
jumătate pământ, jumătate minune.

E o limbă aprins de curioasă,
pentru unii,
că ne-nțelege și apa și ascuțișul de coasă
al lunii,
muntele și luminișul de la știubeu;
vorbim atât de omenește
că uneori Dumnezeu
sub umbra cuvintelor noastre
se odihnește.

Vorbim ce suntem și suntem ce vorbim,
sorbim din ulcică și vin și lumină
Cuvântul când ne cheamă la Cină.

Substantivele noastre-s amare;
nu au declinare
nici de venit, nici de dus,
ci numai orizontul de sus –
taboric urcuș de Vinere Mare.
N-avem tâlmaci
în această prisacă și Vale a Plângerii;
chiar îngerii
omeneasca vrând s-o deprindă
merg la gramatica noastră din ghindă,
iar veacul
din duhul pietrei ce nu se schimbă
răspunde plevei ce-o vântură vântul:
Oamenii ăștia s-au născut din limbă,
că înaintea lor
la început le-a fost  Cuvântul.

IOV SE LUPTA CU ÎNGERUL, TĂCÂND

Privirii lui ce fel de joacă – norul?
Sau glăsuirea
fără de trup se-ntrupă-n înșelare?
Până la os mânjit de lepră Iov,
în arătare,
din subivitul spaimei – înger luminos!
De fapt, Ispititorul
îl iscodea acum ca bogoslov:
”De ce nu mori cu demnitate,
au nu îți e rușine?
N-ai nici un gând în glava ta
să se învârtă,
când putrezește carnea de pe leșul tău
ciosvârtă cu ciosvârtă?
Te-a părăsit, nu înțelegi
cu-nțelepciunea-ți hârbă?
De-aceea m-a trimis.
Cu voce te
conving c-a tale bocete
prea multe-s pentru scârbă;
ai înțeles, ori ba?

Și Iov gândindu-se tăcea:
” Sub care piatră să găsesc răspuns?
Saracul Dumnezeu,nu s-a ascuns,
atât de repede
de mine să se lepede.
Mi-a spus să nu m-adăp cu somn
din picuratul lunii în viroagă,
că e atât de singur în Grădină
când pentru Iov se roagă.
Ce dulce-i moartea – fruct oprit,
da-i neam de somn mieros pe pleoapă!
Blestem din cuget obrintit
să beu?
Cum să-nțeleg Stăpânul meu,
drum și drumeț spre miezul treaz?
Punte să fiu, dar și străin de apă?
Cum mă căznește steaua
pe vârf de val amar de iaz
așteptul meu să-l nufere
a slovă și petală!
E sens în Iov să sufere?
Poate că nu departe-am fost să mușc,
de data asta,
din somnul atârnat de îndoială.”

***
…și îngerului alb, cu rumena ispită,
lumina i s-a spart pân’ la copită.

IOV CEL NOU IȘI IA RĂMAS BUN

Atât de singur era Iov,
uitat de toți, sub un salcâm,
dar într-o seară
păianjenul, prietenul de sus,
pe-un fir de borangic
se coborî ca de pe-un alt tărâm;
apoi lui Iov,
grăindu-i rar, i-a spus:
Un Om, cu ora lui amară,
azi noapte, când dormeai, veni;
parcă-nflorea o denie de prun
în părinteasca Lui privire:
”M-am abătut pentru rămasul bun,
că mâine
Eu merg la răstignire
și-atunci când te-i trezi
când o să-ți fie sete
o să-ți întindă-n trestie – burete
cu-oțet și cu venin,
dar Eu îți las
în pânza lunii, la vecin,
trei picături de rouă să te-adape.”
Își șterse
celelalte izvorâte-n pleoape,
și plecând
ne-a spus atât,
doar: ”Pace vouă!”,
te-a sărutat pe frunte
și s-a dus.