VIERUL
Poetului Grigore Vieru

Ca să fii vier
trebuie să-ți cunoști ca verb
toată via cuvintelor
până la rădăcina mormintelor
ajunsă în cer
pe urmele scrise de cerb,
pentru că via,
scufundată în beznă, recunoaște
făclia
vierului
care cheamă:
Veniți de luați din Lumină,
că astăzi moșia întreagă
ni-i Paște!

Despre al nostru vier,
numit de munți Grigore
( după bunelul Ureche –
prisăcarul de literă veche)
știu că-l dezmierdau toate apele
până-n albastrul atât de sărat al mării,
iar când
i s-au sărutat pleoapele,
pe un pietroi s-a ridicat un pedant
spunând că a fost înghițit de neant,
dar Grigore era de față,
cu ochii închiși
meditând trupul țării din noi
pân’ la judecata de-apoi;
pentru puțin dintre noi a fost dus
trupul lui să se-nchine – otavă și flori –
la schitul din limba română,
în vreme ce sufletul lui
l-a luat Dumnezeu,
ca pe-o cruce curată, în mână
să-și binecuvinteze vița de vie
cu-nalta binecuvântare
ce se dă o singură dată,
numai la Sfânta Liturghie,
când neamul întreg își înalță potirul
la heruvimic semn de Românie Mare,
cu scrisul Lui pe piatra de hotare.