GOD’S PASSWORD

Nici până astăzi
nici Lucifer, nici robul,
parolei noastre nu-i pătrunse miezul;
toți vedeau ușa, dar scăpau retezul,
era ca pâcla mării,sau mai umil, de
a fi prins cu mreaja unei pilde.
Nu-i cerul, din scriptura
ce ne-o ascunde în spirală
bobul?
Intotdeauna – jumătatele
din umbră,
văzând doar sunetului
haina,
spatele;
la tot ce-i plin era rămasul,
în nodul de mătase cetluindu-Ți
taina
parolei noastre: ”Iată,vine ceasul!”
Nebănuită, totuși
pe fiecare literă – pecete,
n-au deslușit nici ivăr, nici zăvorul,
întredeschis lăsai doar glasul
că: ”Iată, vine ceasul.”
Dar ceasul trebuind să vină
era cel care cu ulciorul
( nu îngerii)
mergea-nainte de pescarii Tăi
să le arate foișorul
de Cină,-al Frângerii.

…și cum plângea ulciorul,
rămasul
din vorbele parolei, doare-le,
când le spălai picioarele,
că: ”Iată, vine ceasul!”
N-ai spus mai mult, dar ai lăsat
destul din profeție ca să curgă
pe verbele întinse de Pilat.

Mai, mai era ca să Te pierd cu pasul!
Ce s-a-ntâmplat cu Tine în Grădină
când Te rugai de ei să nu adoarmă?
Si nici măcar atunci nu ai făcut lumină
cât buchea unei candele.
Te-mpresurară bandele
iar Tu ai zis din nou
că:”Iată, vine ceasul!”
De Barabă?

Nici până astăzi Lucifer în zdroabă
parolei noastre n-a găsit desferic;
după trei nopți, prea coapte de-ntuneric
ai dosădit parola. Cum a scrâșnit-o cheia!
Credeam ca Timp că ești cumva al meu,
că cifrul de eternitate, din Iudeia,
Ți l-am purtat până și-n răni, mereu
în: ”Iată,vine ceasul!”, răspus a câta oară?
Ca pe un câine m-ai lăsat afară,
iar Tu ca Dumnezeu
intrat-ai fără mine
prin ușile-ncuiate.