Polarul cuvântului de început

Ca înainte de Paşte
mi s’au luat de pe pereţi cuvintele:
covoarele, icoanele, fotografia de nuntă şi plosca.

Totul trebuie văruit,
mi-a urlat dreptunghiul alb unde fusese covorul.
Trebuie văruit totul,
a răspuns şi celălalt dreptunghi unde fusese fotografia.
Văruit trebuie totul,
şopti a suspin şi locul icoanei.

A intrat apoi văruitorul
cu bidineaua’n dreapta şi secerea lunii în stânga:
Văruieşte-ţi singur ecourile tale, mi-a zis;
Vremea e scurtă şi-mi ia o veşnicie
să-ţi vărui umbra
polarului cuvânt de început.

Numai cuvintele şi cocorii…

Numai cuvintele şi cocorii
mi-au mai rămas
precum lui Iov doar bubele şi ciobul.
Cina e lungă
de-a lungul psalmilor
şi cocorii sunt tot mai frământaţi:
“Unul din voi mă va vinde…”

Cocorul alb
mi s-a oprit pe umăr:
“E vremea să mergem…”
Cocorul negru din stânga
îmi ciuguleşte ceasul:
acum-atunci, acum-atunci, acum-atunci….

“E vremea să mergem…”
cocorul alb îi spune celui negru
arătând către mine.
“Nu-i vremea să mergem…”
cocorul negru răspunde celui alb
arătând prin geam spre cuvinte.

Le privesc – schituri la care am vrut să ajung,
fiecare purtând hramul
albinelor şi mai ales al Mielului.
Pe jumătate sunt arse…
Nimeni nu mai vine la cuvintele mele
şi cărarea fiilor oamenilor
plină de iarbă e gata de coasă.
Dimineaţa şi seara
doctorul intră şi iese din cuvintele mele.
Se opreşte pe pragul de tăciune şi scrie
într’un dosar tot mai greu.
Oare ce scrie? Ce o fi găsit încă nears
prin chilia cuvintelor mele?
Dece sub mesteacănul lunii
presară cu numele meu
litere negre, litere albe…?

Lungă e noaptea polară…

Ieri mi s’a dat sentinţa.

Când a fost acest ieri ? Nu mai ştiu.
Stiu doar că ieri
a devenit o punte spre ostrovul din somn
un ieri ducându-l pe ieri spre – un alt fel de ieri,
un fel de culoare hipnotic nuanţând:
ieri-da, ieri-accept, ieri-nucul de toamnă,
ieri-totul din azi, ieri- totul din mâine,
ieri- căluţul de lemn,
soarele-azi apune tot în soarele-ieri.

O pasăre mi-a intrat în casă.
Vai, cum se zbate între geam şi pereţi !

Nu te teme, mi-a zis după sentinţă
profetul cu halatul alb, până ieri
vei mai avea încă mult de trăit ;
poate luni, poate ani…
Nu-ţi fie frică !
E lungă noaptea polară…

Biserica neagră

Chiar şi oraşul se pregătea de Crăciun
cu brazi multicolori, cu cerbi şi sănii de cleştar.
Luminile dansau tangouri de verde, tangouri de roş,
din cuiburi zburau litere abia trezite din somn
din fermecata pădure
şi se făceau cuvinte jucându-se’n vitrină.
Când am intrat în oraş
cuvântul luminii s’a spart .
Nu ştiam că sângele luminii e negru,
dar negru era curgând peste tot:
sânge negru pe omăt, sânge negru pe cer,
sânge negru pe paşii orbecăind
în căutare flămândă de verde,de alb, de albastru.
Ce straniu a ţipat din ţâţâni
uşa bisericii – acum biserica neagră.
Unde-mi sunt icoanele, biserică albă –
acum biserică neagră?
Unde-mi e poiana în care te-am cioplit
ca pe-un ştiubeu tăcerii primul tril?
Se spune că în biserica neagră
doar o singură candelă
a mai rămas şi arde.
Candelă, am zis
îngenunchind în altar,
numai tu ai rămas pe aici?
Mireasă albă, unde e Mirele tău?
Tot ce mai rămăsese din mine
era ecoul alb
care căzând pe lângă candelă o stinse.
Dimineaţa
chiar mucul candelei se prefăcuse’n negru.
Ieşeam din Biserica Neagră
cu inima-mi în palme privind-o’nmărmurit
înnegurându-se în negru
ca o ridiche neagră.

Semnul jumătate din eclipsă

Dece numai pe jumătate
mi s’a dat semnul lui Iona?
Cât de mult v-am iubit
valuri vălurite învăluind nisipurilor mele!
Dece m’aţi vândut monstrului?
Dece l’aţi pus să mă vâneze tocmai pe mine?
Pentru mine cuvintele erau ca peştii
fiecare începând paremia
cu : “Aşa grăit-a Regele Peşte…”
Peştii erau pentru mine
precum cuvintele profeţind pe sub sălcii
de Regele-Peşte-Cuvânt.

Către Muntele Alb

s-au dus prin nespovedite’ndoieli
şi peştii şi toate cuvintele mele.
Pe Muntele Alb era nunta
cu soare şi lună nuntaşi
şi toate râurile urcau pe brânci
cu toate cuvintele mele
să vadă Păstorul.

Numai eu nu am mers
cerşind un cer să mă însemn cu el.
In loc de cer doar semnul lui Iona.
Cât de mult v’am iubit
valuri vălurite învăluindu-mi temerile mele!
Dece m’aţi vândut?
Jumătate de zare mi-a cuprins-o
Leviatanul negru.
Ce negru e cerul fălcilor lui!
Visez că ţip şi nu pot ţipa,
visez că fug şi nu pot fugi.
Fălcile s’au închis.
Noaptea vie mă’nghite
cu toate morţile mele.

Păstorule,
mi-ai dat jumătate de semn
dar în candelă doar un sfert de ulei;
domesticeşte cuvintele -mi neroade
credinţei dând uleiul cuvenit
trăgând perdeaua jumătăţii de eclipsă.

Imprumutul Cirineanului

Am vrut să ating melcul
şi s’a ascuns după obloanele’n spirală.
Ca Toma am vrut să Te ating
şi Te-ai ascuns
lăsându-mi numai crucea şi spirala.

Ulciorul spart

Aşa grăit-a Domnul Dumnezeu
către robul Său – profetul Ieremia:
Du-te şi ia un ulcior,
facerea mâinilor de olar ca jertfă de lut;
cheamă pe toţi bătrânii cetăţii,
şi grăieşte-le lor cu grăire adâncă:
Precum ulciorul ce l-am spart în cioburi
aşa va fi cu cetatea şi cu neamul vostru.

– Doamne al oştirilor, Dumnezeul muntelui sfânt,
cărui olar va trebui în poartă să-i bat?
Savaotul tăcea încruntat
apoi făcu un semn cu mâna către mine.

Si a fost în ziua întâia a lunii lui Nisan
când Ieremia proorocul din zilele vechi învechite
în faţa mea s-a oprit şi băgând mâna până la cot
îmi smulse inima din piept.
O ridică până la spulberul de stea abia’ncolţită,
încet, încet
de ai fi zis c’o pune pe talgerul lunii.
Dar nu!
Prinzând-o’n două mâini
pe lespedea altarului o sparse în bucăţi.

Si a fost în ziua a şaptea a lunii lui Nisan
când am privit în groapa ce o purtam în piept:
Un corb urât , în locul inimii, făcuse cuib.
Săracul corb!
Cum încerca zadarnic cu ciocul de oţel
măcar o fărâmă de carne
să poată ciuguli pentru puii flămânzi.
Nu ştia că totul devenisem de piatră.

Visiting hours are now over

Ieri lângă patul meu
s’a oprit o fereastră:
“E frumos afară”, zise în cele din urmă.
“Stiu”, i-am răspuns;
Apoi ne-am privit unul pe altul
nemai având nici un cuvânt
de care să ne prindem.
“Dacă pot să te ajut cu ceva,
dă-mi un telefon” şi a plecat
aşezându-mi perna mai bine.
Apoi au venit două uşi.
Una era îmbrăcată în alb şi alta în negru:
“Am venit să te luăm acasă”
zise cea îmbrăcată în alb.”Afară e soare.
Livada de cireşi a înflorit…”
“Am venit să te luăm acasă”
zise şi cea îmbrăcată în negru.
“Afară e lună plină
de parcă ar fi ziuă. …Arţarii roşii,galbeni…
şi apele în murmur din pravilă rostesc.

Sora intră în cameră zâmbind
şi tot zâmbind îmi invită uşile afară:
“S’a terminat ora … E târziu…

Rămas singur
aud doar pantofii vizitatorilor plecând:
tic-tac…tic-tac… tic-tac…tic-tac…
Unde a stat fereastra e o pânză de giulgiu pe geam.
In locul uşilor – două scaune goale.
Numai ceasul s’a îndrăgostit de uşi şi-mi repetă:
“A-fa-ră- e…a-fa-ră-e…a-fa-ră-e…’

La noapte uşa neagră e de gardă

Uşa îmbrăcată în negru
s’a pripăşit din nou în salon.
Calcă pe vârful degetelor
plecând urechea la fiecare bolnav,
apoi se reazămă de ceas.
Timpul trece cu viteza maximă
de patru ore pe ora de pat.

In locul străzii a venit oceanul la fereastră.

A venit oceanul la fereastră
şi ce furtună a fost toată noaptea !

Dimineaţa
geamul care murise alături de mine
era acoperit
cu-o pânză de corabie albă.

Toiagul de ceară

M’am coborât în rădăcini.
Era întuneric
şi la fereastră – larve şi viermi.

M’am înălţat în coroană.
Bezna din beznă-şi putrezea coptura.
Prin bube de muguri căutam
să pot ieşi afară din mine.

“Nu mai cerca poveţei
lumina să i-o urci,
ci fură-i doar toiagul ei de ceară”,
îmi zise soarele.

“Doar numai coaja-i albă la mesteacăn.
Albastră ’ntotdeauna-i Mare Neagră.
Totul e negru , totul e negru
precum amarnicul negru al inimii mele.”

Convalescenţă

Spre tălmăcire
i-am povestit lui Iosif visul meu:
“…era târziu şi luna apunea
precum un icusar
înnodat în colţul batistei.

Vecernie

Ai trecut toate punţile albe
şi aceasta e ultima .

Rămas bun la puntea de nor
unde îngerul de mână te suie
către prisaca de crudă aleluie,
dincolo de hotarele somnului
unde te aşteaptă
Sfântul Petru şi Maica Domnului.
ca la noi la ţară în pridvor.

Rămas bun la puntea de dor!

Racul cu aripi

Nevasta lui Lot, Eusuntaceea,
neascultând de înger, ispita fu prea mare,
privi înapoi să vadă cine-o strigă.

“Lasă îngerul să fugă,
zise racul cu aripi ,
şi lasă-mă pe coapse să te mângâi.”

Vru să ţipe
şi nu găsi nici un cuvânt
să se agaţe.
O ghiară de urlet
îi sfâşia plămânii.
Inmărmuri Eusuntaceea
în piatră cenuşie fumegând.
De frică ochii se rostogoliră
pe muchea de deal
până’n prăpastia blestemului violet.
Eusuntacee, nevasta lui Lot,
a fost prima femeie din lume
pietrificată de groaza
racului cu aripi negre.

Năpârca m’a muşcat

Pe drumul către negru
a coborât ceaţa
din podul spânzuraţilor.
O, nu era ceaţa
apelor priore de la şipot,
nici cea cântată de taragotul toamnei,
ci un ceva din negura de suflet.
Pretutindeni ceaţa
a mâncat lumina:
lumina din cer şi lumina căzută,
lumina din felinar şi lumina rămasă’n ulcică,
lumina din soare şi lumina din lună,
lumina din copaci şi lumina din iarbă….

Ceaţa amară naşte bureţi cu picioare de şoareci,
chiţcăie neghina drăcească prin grâu,
căruţa cu cai s’a oprit la fără de drum
şi eu ţip ca un cerşetor:
-Dechideţi-mi apele
că m’a mânjit cu moarte
năpârca, năpârca, năpârca….

Iar răspunzând copilului…

Iar răspunzând copilului i-a spus:
timpul e alb
pentru că toate culorile
slujesc sub sceptrul lui de aur alb,
dar
fereşte-te de roşu că are cancer în sânge,
fereşte-te de verde că are cancer în frunze,
fereşte-te de negru că are cancer sub cruce,
fereşte-te de galben că are cancer în grâne,
fereşte-te de-albastru că are cancer în ape,
numai de alb nu poţi să te fereşti;
el ninge peste toate culorile
şi în omătul lui s’a sculptat
copita de animal şi pasul de om
pe drumul ce ne-a dus la Betleem..

Marea din ziua întâia

Bătrâna torcând,
pe ţărmul celor trei zile
de sub ziuă,
îşi răsuci fusul
şi cu amurg îmi grăi:

“Soarele şi-a cunoscut apusul,
dar tu pe cine cauţi?
Pari un străin şi tânăr.
Pe-aici cei duşi se duc
spre tot ce nu-i a nu-i.”

De rădăcini părea veşmântul ei.
Trista-i privire – pogon de ceaţă şi pustiu.

Singură.

In faţa mării,
cu fusul în mână,
însera
în fiecare undă.

“E cineva pe-alături?” întrebai.

“Doar umbra de lumină
şi lumina umbrei.
Din când în când
le văd cum trec pe-aici.
Imi sorb din cupă
visul şi oţetul
şi-apoi dispar
ca vinul mistuit
de zorii nopţii.
A fi, continuă mai rar,
ulcica e ce n’o mai pot goli
deşi o sorb mereu;
e sângele zvâcnind
al Regelui din prima zi
ce-a îndrăznit să-mi treacă viu
ursit-ai şi pridvoru-mi,
iar marea
mi-a desprins-o de pe fus.
E sânge’n mare-acum,
în frunze, cer şi păsări
etern curgând din coasta Lui
eternitate şi a fi –
Sângele şi Apa.”

ooo

Apusul de-a v’aţi ascunselea
mării i se juca în grădină
cu soarele şi valul,
dar numai eu prin gard de mărăcini
îl tot strigam:
Lumină lină
şi primăvară dulce
ascunde-Te în mine!

Si s’a făcut întuneric
peste întreg
pământul.
Bătrâna pâlpâia fosforescent
ca’ntr’o pădure-a nopţii
putregaiul.
Apoi s’a stins şi ea.

ooo
Numai apa se auzea
curgând din coasta Lui
de-a firea şi izvorul.
De atunci curgerea
s’a numit apă,
iar noaptea… Oh, noapte –
tu nu eşti întuneric
când dragostea-lumină
spre număr sterp nu-i prag:
unul şi cu unul fac unul
pentru că unul este începutul.
Si doi este unul
şi cântecul e unul
din noaptea care nu e noapte
dar nici lumină,
ci doar presusul ei,
un început de mare
altfel din alt altfel,
ca săvârşirea spusului –
Cuvântul
deschis ca un ocean
în care picătura
e-n întregime cu oceanul de-o fiinţă
şi-i una în acelaşi timp.

ooo

Apa plină
răsare din apele lunii,
şi Cuvântul
plouă pe unde cuvintele
rugineau pustiului sub colb.
Stropii de ploaie –
coarnele cerbului
din ghinda încuiată,
iar îngeri din cotloane de mugur
se caţără din noi către noi
şi ne privesc peste drum
învăţându-ne prin semne de mut
privirea şi urechea drumului
când zăvoarele şi ivărele cad –
cojile rănii din sămânţă.

Apa plină
răsare din apele lumii,
iar Cuvântul
rourează prin toate cuvintele,
moştenitoarele
celor şapte stele ale naşterii
A–toate-unului.

Din foc ne naştem iarăşi,
din propria cenuşă şi din apă.
Fii-ne ne orgă pădureo de ceruri
până în inima ameţitoarei genuni
din care a curs
apa şi focul,
osia ce trece prin sămânţă.

ooo
Spun înţelepţii lumii
că totul firii ar fi valul:
In valuri
lumina purcede spre noi,
iar cântecul de fluier
în valuri ne vine
şi-acolo’n prea adâncul
din ceruri de atom
sunt valuri nevăzute
ce’ncuie primul glas
şi-i primul ţărm
spre care toată lumea
cu valuri se rosteşte,
mereu în alte forme,
dar primul ţărm e unul.
Unul şi cu unul fac unul
cum numai în dragoste
ţărmul şi valurile
oceanului sunt unul.
Dar adevăr zic vouă:
Există timp de plâns şi timp de primăveri,
timp de pustiu şi timp de apă,
timp putrezind şi timpul care arde,
există
o mare sub apele mării
şi altă mare deasupra cerului,
un tărâm al umbrelor
şi un tărâm al luminii.
Numai acela ce trece prin uşile seminţei
e unul,
şi unul e în trei
şi trei este în unul.
Unul şi cu unul fac unul în Cuvânt.

ooo

In a doua zi de după ziuă
eu însumi fiind nopţii noapte
tot încercam bătrânei
o noimă să-i găsesc:
E totul veşnic, sau e totul moarte?
Un sus-copil din tată-sus
şi valul ni se face aripă
aşa cum numai marginile mării
ni le putem zbura
de-a dorul apei pline din Cuvânt
rotindu-ne prin spatele seminţei.

Urcuşul Muntelui

“Deci aci spune acelaşi lucru, că e şi
întuneric şi lumină, că şi vede şi nu vede,
că şi cunoaşte şi nu cunoaşte.Cum e deci
întuneric această lumină?”
Grigorie Palama

Muntele se urcă prin cuvinte,
dar am ajuns la capătul lor.
Cum să Te cuget fără a muri,
întuneric mai luminos ca lumina?

Soarele s’a făcut de nisip
şi a nins pe cărări.
Cărările s’au prefăcut în pustie
ca un vârtej de ape şi noapte.
Rătăcesc prin soare,
beduin spre margini de cuvânt,
iar toate cuvintele mele sunt de nisip,
când Muntele începe
din trâmbiţa de îngeri.

2

Dar Munte, nu sunt vultur
ca să privesc în soare
ca inorogul privind peste păduri
izvorul.
Is robul Tău din ape
că m’a născut Pustia.

3

Sub psalmul unui nour
semnează-mi vechiul legământ
că n’ai să-mi mai ucizi
nici iarba,
nici răstoaca din pustiu,
nici ochiul apelor adânci.
Pădurile în mine vor să intre,
iar la fereastră
ca fluturii de noapte se tot zbat
râvnirii de făclie.
Să nu mă stingă, Munte
ai grijă de păduri!
Cuvintelor mă urc,
din sânul lor mă nasc
şi altora le’nvăţ
şiragul de mătănii
trecut prin moartea scoicii
pân’ la sărutul perlei.
Ai grijă de păduri şi de pustiu,
Tu – întuneric
mai luminos ca lumina.

Poarta a treia a Muntelui

Cum a putut intra atât de mult pustiu în cuvântul vostru?
aţi strâns în el şacalii şi viperele,
toate aspidele şi scorpionii, otrăvurile deznădejdii
şi zări de nisip vitriolic,
frică de noapte şi frică de zi, frică de ieri şi frică de mâine,
frică de drum şi frică de adevăr, frică de copii şi frică de bătrâni.
M’am întrupat între voi pentru că aveaţi nevoie de Cuvântul
să vă descoperească Muntele Fericirilor din voi
de toate fricile
pe care l-aţi acoperit înainte de a se naşte din Marea Lacrimilor.
Muntele e rugul ce arde nemistuindu-vă.
Descălţaţi-vă de cuvintele voastre.
Lăsaţi rănile sângerânde de pustiu să se tămăduiască
şi alergaţi desculţi
cum numai copiii ştiu să se întreacă spre Munte şi Cuvânt.
Acolo sus e Mielul cel Blând.
Alergaţi desculţi cărările Muntelui
să învăţaţi din blândeţea lui.
Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul.
Voi credeţi în cuceritorii pământului
pentru că părinţii voştri au fost pustia şi frica.
Ei cucerit-au numai morţii voştri,
dar , vai, cum moartea lor şi-o cer din viaţa voastră!
De mii de ani imperii – ruina le rezumă.
Cuceritori de spaţiu nu au moştenitori.
Fericiţi cei blânzi că ei vor moşteni pământul.
Voi râdeţi de ei şi-i arătaţi prin bâlciul cuvintelor voastre cu degetul,
dar, adevărat, adevărat, vă zic vouă: cei blânzi vor moşteni pământul.
M’am întrupat în cuvintele de nisip ale pustiului vostru
ca prin cuvânt să vă duc la Muntele Fericirilor.
Eu sunt mana ce a venit să izvorască din Adam, din pământul vostru,
ca să vă urce la cer.
Aţi cunoscut un Munte din vechime. Apoi a fost pustia.
Ce greu e să rătăceşti prin om, prin pustiurile lui,
numai cu două lespezi divine rupte din Munte!
E glasul sfânt al mamei care te trimite la şcoală:
să NU mergi pe stradă să nu te calce vreo maşină,
să NU te baţi, să NU spui minciuni lui doamna învăţătoare,
să NU faci asta, să NU faci asta, să NU faci asta…
E grija mamei să zică NU până copilul devine mare.
Tinutul de mână devine sărutul de mână:
pe degetul lui a’nflorit un inel
spre Muntele Nunţii, Muntele Fericirilor.
Blândeţea e Nuntă pentru că nunta este blândeţea.
Cel blând şi îmblânzit de toate NU-urile
se descalţă de NU şi spune DA
îndrăznind cruda cărare spre Rugul Aprins
ce arde toate cuvintele pustiului de pleavă.
Din NU v’am strigat: Lazăre, ieşi afară din moarte!
Din peşteră v’am scos la Lumină,
dar sălbatica fiară din voi urlă şi urlă şi urlă
şi va urla şi va urla şi va urla până când o veţi ucide
arătându-i inelul Muntelui pe care scrie:
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc pre voi
şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.
Adevărat, adevărat zic vouă:
Cuceritorii pământului nu vor moşteni nimic pe pământ,
decât o groapă de pământ,
dar fericiţi cei blânzi
că aceia vor moşteni şi pământul şi cerul.

Poarta a patra a Muntelui

In inima inimii voastre e suflarea,
în suflarea suflării voastre e dorul,
în dorul dorului vostru e lumina,
în lumina luminii voastre este adevărul,
în adevărul adevărului vostru
sunt izvoarele Dreptăţii şi Iubirii Mele spre voi.
Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de Dreptate
că aceia se vor sătura nesăturându-se.
Dreptatea şi Iubirea sunt cele două aripi a Păsării Sfinte
care zboară inima inimii voastre în suflare,
suflarea suflării voastre în dor,
dorul dorului vostru în lumină,
lumina luminii voastre în taina izvoarelor din Munte.
Eu v-am născut din Apă şi fericiţi sunt cei ce însetează
de Izvor.
El nu e apă, ci foc de moarte mântuind aurul de pietriş,
de zgură, de metale vecine ce pot rugini.
E Apa Morţii de care vi-i frică – Dreptatea.
Apă Morţii curge trei zile şi se varsă în Ocean.
E Apa Focului care mântuie grâul de pleavă.
Voi înţelegeţi prin dreptate – pleava,
uitând că drepţii se ascund de voi
în schitul bobului de grâu .Si acolo mor, ziceţi voi,
dar nu înţelegeţi că oceanul e cel ce se varsă’n izvor,
iar nu pârăul de trei zile.
Oceanul Iubirii e mormântul gol fremătat trei zile
de noaptea groazei plutind ca untdelemnul
peste apa însetoşării voastre.
Mormântul gol şi giulgiu de pleavă dezbrăcat.
Nu este aici, au zis îngerii Grâului,
de ce îl căutaţi cu cei morţi?
Adevărat, adevărat vă spun vouă:
Oceanul e izvor, iar dacă izvorul nu este ocean,
el nu este din Munte.
Eu v’am născut din treimicul Apei
şi prunci ai Apei vă cer să rămâneţi,
nu să aveţi “dreptate”, ci “iubire”,
pentru că în inima inimii voastre
bate – pe ceasul vostru – inima Mea pentru voi.

Poarta a cincea a Muntelui

Seara îngerii culeg rugăciunile copiilor şi Mi le aduc.
Voi, oameni mari, nu mă înţelegeţi.

De ce nu lăsaţi copiii să vă aducă la Mine?

Impărăţia Cerurilor începe din ochii lor.
Ei încă pot spune “Tată”, pentru că ei sunt copiii Mei.

De ce nu lăsaţi copiii să vă aducă la Mine?

Voi credeţi că ştiţi toate că sunteţi oameni mari.
Copilul nu ştie nimic,
copilul întreabă,
copilul creşte,
iar voi îl învăţaţi să ştie
de toate şi pentru toate
până uită primul cuvânt “Tată”.
Au nu voi îl dăscăliţi să STIE:
de frica învăţătorilor, de frica poliţiştilor,
de frica fariseilor şi a cărturarilor, de frica pământului,
de frica animalelor, de frica nopţii şi de frica zilei?
Adevărat, adevărat zic vouă:
Impărăţia Cerurilor începe din ochiul de copil
când frunza buzei a rostit pe “Tată”.

De ce nu lăsaţi copiii să vă aducă la Mine?

Neştiinţa lor e înţelepciunea lumii. Ei nu ştiu de frică.
Ce ştiu nu e ştiinţă. Nu e citire, nici istorie.
Iubirea e toată ştiinţa lor. Dragostea nu e botanică,
zoologie, chimie, ci buzele şi ochii când spun “Tată”.

De ce nu lăsaţi copiii să vă aducă la Mine?

Tata nu e directorul băncii ce a dat faliment.
Tata nu e cel arestat.
Tata nu e cel amendat că nu a plătit apa,
lumina şi chiria luminii.
Tata nu e cel dat afară din serviciu.
Tata nu e hoţul prins în super-market
că a furat o pâine pentru noi.
Tata e Tata.
Era târziu azi noapte. Un înger
mi-a adus rugăciunea unui copil:
Doamne, dă sănătate lui tata, lui mama…
şi mâine facem pomana la pasărea ce a murit
în curtea noastră aseară.
Vino şi Tu ca să o duci în rai ,
că Tu eşti “Tatăl nostru…” şi al păsărelelor. Amin.
Adevărat, adevărat grăiesc vouă:

De ce nu lăsaţi copiii să vă aducă la Mine?

Epilog – Cenuşa petalelor

Si străzile s-au molipsit de la oameni cu beteşuguri, fărădelegi şi boleşniţe. Dar câtă deosebire între oameni şi străzi! Când un om e prins că a fost, îmbătrânind pe ascuns, e scos din fabrică sau de la birou, spre sfârşitul zilei, precum se scot şi sacii de gunoi. Toţi au mănuşi. Lungi. Până la coate. Până la umeri. Mănuşi chimono. Mănuşi răsfrânte pe sub bărbie. Mănuşi de întins mâna. Mănuşi de dat din cap şi de făcut cu ochiul. Când te-au scos şi te-au depozitat la curba drumului, nici n’ai terminat ţigara că lângă tine e adusă o îngemănare a ta. Iţi aştepţi târzielnicul înger păzitor şi te trezeşti în locul lui cu un sac de gunoi. Te uiţi peste umăr. Când toţi au plecat îl rupi cu unghia de la degetul arătător. Din el se revarsă pe caldarâm mănuşile lor: mănuşile ochiului şi ale deochiului, mănuşile urechilor, mănuşile zâmbetului de fermuar, mănuşile urărilor de bine, mănuşile pupăciunilor… pretutindeni mănuşi. Intoarse pe dos, duhnind a labă şi lăbuţă parfumată.
Dar cu străzile e diferit. Unele sunt făcute de oameni, altele de copaci. Cele făcute de copaci sunt largi, spaţioase ca o poveste, iar aleile paralele cu copacii poposiţi din alte veacuri curg până pe tărâmurile mării. Când străzile îmbătrânesc nimeni nu le scoate afară din cetate. Străzile făcute de copaci se aseamănă cu străzile plănuite după zborul
porumbelului. Seara, pe umărul mării, le vezi cum îşi pleacă uşurel capul. In visurile lor înfloreşte teiul şi tinerii se sărută.
Vai şi iarăşi vai de străzile făcute de om după chipul şi asemănarea lui. Parcă s-au născut bătrâne şi cu casele scofâlcite. Când văd un om încep să-l spurce, ridicându-şi poalele, hilizându-se în sughiţuri guturale din buzele strânse sub nas ca o prună uscată de şoric. E groaznic să cazi noaptea în coşmarul străzilor făcute de om. Unele de bolişte şi de urât ajung neputincioase făcându-şi nevoile pe ele. Sanitarii le scot scutecele, dar le aruncă alături de pat. Iarna se aude lupul cum urlă de după lună. Din când în când trece pe rând când un câine, când strigoiul lui, lingând bubele purulente ale cărămizilor. Nimeni nu curăţă cetatea de străzile omului. Nimeni nu le duce la spital sau la doctoral de nervi. Nimeni nu le duce la morgă. Casele funerare nu vor să le îngroape. Bătrânii cetăţii îşi declină orice responsabilitate declarând ziariştilor că ele aparţin ceasornicarului.
Cu totul altceva e când un om de pe străzile omului se îmbolnăveşte. Imediat e prins şi închis în spital. In primul rând e legat. Mâinile de barele de la pat. Venele sunt înţepate cu tot felul de tuburi şi fire de care atârnă doctori, fluide, felceri, vitamine, sfătuitori sociali, măturători, vitamine lichide, surori solide şi antibiotice. Ti se administrează somn. Te trezeşte, în cazul în care ai adormit fără biletul de voie, să-ţi spună că somnul face bine întrebându-te de ce nu dormi? In spital eşti proprietatea spitalului. In spate ţi se măsoară de câte ori respiri, dacă nu ţi s-a lungit limba şi ce-ţi vorbeşte inima şi către cine bate. Si iarăşi trebuie să ştii că nu degeaba pe uşă ţi s-a pus un număr şi nu degeaba cartonaşul cu semnul de pericol: craniul cu cele două cuvinte încrucişate!
000
A înflorit teiul la capătul străzii dinspre mare. E atât de multă lună mai în crengile lui! Luna mai lipseşte din calendarul străzilor făcute de om ca şi numărul 13. Câte cărări încep să se cânte din buciumul teiului! Ce-ar fi dacă aşi lua-o pe aici până la porţile raiului? Numai albinele se aud. şi sevele luminii. E cald. E bine Asi vrea să intru şi eu, dar pe pragul raiului a adormit mielul. Mă voi reîntoarce mai târziu, mi-am zis. Se aud şi valurile mării acum. Imi vine să îngenunchez pe prispa teiului. Mi-am luat inima de subţiori, ridicându-o până sus. Până la floare. Inima a auzit dinspre străzi paşii ceasornicarului şi de frică s-a scuturat de petale. S-o fi trezit mielul? A rămas numai flacăra din flacără şi numai teiul îmi ştie cărarea. Din cenuşa petalelor – Phoenix!

Kitchener,Ontario
Dumitru Ichim

Kitchener,Ontario

Dumitru Ichim

DUMITRU ICHIM
Kitchener, Ontario

Așa cum stăm pe banca din parc
discutând de algebră și valoarea lui pi,
de Arhimede și
Na-bu-go-do-no-sor,
ce ar fi,
dacă ușor,
brațul meu peste umărul ei,
încet, încet ar răsări
ca luna peste mările lui Grieg?
Oare ce-aș putea să-i răspund
când sprâncenele ei
s-or înălța în semn de-ntrebare?
Poate îi voi arăta
luceafărul de seară cum răsare
și că m-am gândit
că poate-i este frig,
dar ne-ndrăznind să o cuprind
ca-ndrăgostit,
continuăm să discutăm
de-algebră și valoarea lui pi,
de Arhimede și
Na-bu-go-do-no-sor…

Dormi, cărarea-i violină
pe sub pinii din grădină.

Apele au tras perdeaua
și-ntr-un cântec doarme steaua.

Timpu-i lin, vioara nouă
îți destramă visu-n rouă.

Când regina nopții vine,
ce-ar fi să mă dormi pe mine?

Doarme-mă cum mă dormise
un salcâm până-nflorise

visul tău privighetorii.
Dormi, lumina mea și-a florii!

În mâna mea
degetele tale au adormit.
Mă întrebi:
– Te pricepi la ghicit
din amăgitul de vis?
– Degetul mare –
un țărm sidefiu
cu val de cicoare.
Arătătorul –
se ridică pe vârfuri
să atingă cocorul.
Cel mijlociu –
că-i la școală târziu.
Degetul mic –
trage de coadă-un pisic,
iar inelarul, din somn alb de laur,
un cântec cu undă de aur.

Numai buzele tale
întredeschise,
flămânde și caste
le ceartă-ndesat și tăcut:
– Sunteți niște proaste,
cum de nici una din voi
n-a visat
ceva mai acatării,
măcar un sărut?

– O să-l iubesc,
numai atunci
când râul se va-ntoarce spre apus.

– Dar poate cine știe,
o întrerupse norul,
mi s-a-ntâmplat și mie
când aluniul din privirea ei
la toate scăpăra un nu.

Apoi tăcu,
ducând în brațe psalmul sfânt de dor
atât de feciorelnic în văpaie,
că sus, adânc strălucitorul luceafăr se opri
văzând că mirele,
ce o cânta către izvor,
purta hlamida diamantelor din ploaie.

RĂTĂCIȚI PRIN CETATE STRĂINĂ

”Care pustiu la ora asta
o mai fi deschis?”

Te strângi în brațele mele,
dar eu tot greșit te-nțeleg
c-ai vrea să mă săruți,
dar tu îmi arăți cele două clepsidre,
de mâna a doua,
ce-abia le-am cumpărat.

”Nu mai suntem copii.
În Cetate
trebuie să ne purtăm
ca fiind oameni mari.
E nepermis să mergi
fără cuvinte-n clepsidră
pe străzile Cetății.
Uite-l la colț pe Diogene cerșind,
cu lampa în mână:
Dați-mi și mie măcar un pumn de nisip!”

Ochii tăi
îmi caută pădurile-n priviri,
și din nou
înțeleg greșit c-ai vrea să mă săruți,
dar ei mă imploră:
”Tu nu-nțelegi clepsidrele ni-s goale?
Că-i nepermis ca să mai fim copii?
Neapărat
avem nevoie de nisip, de cuvinte…
Care pustiu
la ora asta o mai fi deschis?”

PESTERA LUI PLATON

Apoi s-au aprins luminile în sală
și a trebuit să coborîm spre plecare.
Cum poate un ecran
pe care-a curs atât de mult sânge,
pe care-atâtea vieți
ca arborii s-au rupt prin întuneric,
cum poate să rămână
atât de alb și liniștit ca o pânză de mort?

Ne strângem mâinile mai strâns,
cum crește frigul din ecranul alb!
Și la ieșire
tragem cu coada ochiului
cum umbrele noastre trec pe ecran
și-ți spun de oglinda
chiar murdărită de timp,
cât de puțin,
ar fi trebui aruncată…

Ce bine e să cobori
spre plecare…

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

VIRGULĂ CUANTICĂ

PREFAȚA GRĂDINII

Poet și eseist, preotul Dumitru Ichim demonstrează cât de anevoioasă este supraviețuirea spirituală a diasporei românești. Născut în 1944, în județul Bacău, se stabilește în Canada, în 1973. Împreună cu soția sa, Florica Bațu, la rându-i, o remarcabilă scriitoare, desfășoară o susținută și rodnică activitate în rândurile comunității românești din Kitchener, Ontario, Canada, contribuind, printre altele, la înființarea Centrului Cultural Românesc și la zidirea unei biserici ortodoxe. Colaborează la numeroase publicații din Statele Unite, Canada, Germania și din România. De unde începe omul (1970) marchează debutul său ca poet. Publică volume de poeme haiku: Valea nisipului de aur (1977), Urmele (1977), Fântâna luminii (1993), poeme tanka: Dar în silaba Luminii plângeam orfan și greier (1987), Pasărea cu șapte aripi (1993) și volume de versuri: Melcul (1981), Cerșetorul porților de rouă (2001), Poem imaginar dramatic în cinci tablouri (2003), Floarea fântânilor pierdute (2003), Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (2012), Apa morților (2013).

─ Fundamentală poeziei dumneavoastră mi se pare revelația „mormântului gol”. De ce clădesc oamenii ziduri peste el?

─ Încep prin a vă răspunde indirect. Întotdeauna am evitat interviurile. Poate din sentimentul inconfortabil că ești cumva circumscris, pus într-o cușcă de „celebritate” și arătat mulțimilor, poate și din timiditatea de a nu „fi prins în cuvânt’”. În fine…
E bine că ați început cu metafora „mormântului gol”. Nu cred că mulți poeți au avut atâtea necazuri ca mine în a fi înțeleși corect pe ce limbă cântă. Sintagma la care vă referiți este din poezia Globalizare, din penultima carte, apărută în 2012 la Eikon, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov.
Fiind plecat de 40 de ani din România, fac parte dintre condeierii uitați de lume în Canada și tratat ca o fosilă „desțărată”. Se uită că hotarele țării nu sunt numai niște borne, și acelea destul de înghesuite și ruinate geografic, ci adevăratele hotare sunt cele din cuvânt, spirit și adevăr. Atâta timp cât mă rog românește, sunt „înțărat” nu numai liric, ci deplin ─ sunt lut românesc, sunt cuget românesc, sunt simțire românească.

─ Scuzați că vă întrerup. Termenul „desțărare” a rămas de pe vremea primelor valuri de emigranți români, avea alt context. Nu acceptați, totuși, puțină „desțărare”, trăind aproape jumătate de veac în altă țară, scriind într-o cultură deosebită nu numai de cea românească, ci chiar de cea europeană, practicând un alt mod de a gândi, de a te exprima etc.?

¬─ Absolut deloc. În cazul unui român, trăind în afara României, principiul vaselor comunicante nu funcționează ca în fizică. Faptul că vorbesc și în altă limbă nu-mi sărăcește limba română și, dacă, hai să zicem, te îndoiești de o nuanță lexicală, ce? e mare rușine să pui mâna pe un dicționar? Mai mult chiar. În cazul meu, fiind preot în Kitchener, Ontario, am creat aici o mică Românie. Pe o proprietate de cinci hectare, avem Centrul Cultural Românesc (una din săli are 500 de locuri), unde ne păstrăm, exact ca în țară, limba, tradițiile și obiceiurile noastre românești, avem Festivalul Folcloric Bănățean (la a 45-a ediție anul acesta, consecutiv an de an), avem cenaclu literar, avem biserică zidită românește din temelii, pictată ortodox cu toți sfinții martiri, cărturari și voievozi ai neamului nostru: Antim Ivireanu, Ștefan cel Mare (chiar pe iconostas), Constantin Brâncoveanu și familia, Daniil Sihastru, Sf. Calinic de la Cernica, Sf. Dimitrie Aromânul din Basarabi, sfinții martiri ai Ardealului etc. Deci, care e diferența între această comunitate românească și o comunitate din hotarele țării de acasă?

─ Da, e o situație deosebită care, oarecum, v-a privilegiat. Nu credeți?

─ Nu. Dimpotrivă. Mă refer la imaginea greșită despre poetul Dumitru Ichim. Și, revenim de unde am plecat. Când cineva se apleacă pe o carte cu poeziile mele, din două mișcări m-a desființat. Fiind cleric, stilul meu trebuie neapărat să fie „bisericesc”, ori „liturgic” și, indubitabil, arghezian, în cazul cel mai fericit.
Cartea Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, la care am făcut referire, a fost recenzată de unii fără măcar să fie deschisă sau, poate, răsfoită în fuga unui taxi. Așa m-am trezit că „psaltire”, în intenția mea însemnând o colecție de poeme, de psalmi ar fi o replică inspirată după o carte bisericească de slujbă cu același titlu. Ca să nu mai vorbesc de „apocrif”. Într-o recenzie „savantă”, cineva începea cu… apocrifele descoperite la Qumram, și săracul cititor avea impresia că sunt… arheolog sau muzeograf.

─ Asta o spuneți ca o glumă, nu?

─ Bine-ar fi să fie singura „perlă” din interpretările date cărții. Fără a te flata, ești printre puținele persoane, care ai situat poezia exact în contextul liric al scrisului meu. Globalizarea la care mă refer nu are absolut nicio legătură cu geografia, politica globalizării sau nu știu ce teorie a conspirației.
Una din figurile de stil ale poeziei este cea a imprevizibilului artistic. Fără imprevizibilul artistic, poezia nu ar fi altceva, hai să zicem, decât un tabel similar cu cel al mersului trenurilor. Cuvântul folosit de artist poate să rămână ceea ce de obicei este ─ piatră de zidire sau piatră de lapidare, dar și… piatră prețioasă, dacă îi găsești imprevizibila muchie de diamant a diferitelor valențe ale luminii. După ce ai citit poezia Globalizare, foarte ușor poți să-i dai titlul de lumen (lume = lumină), intenția autorului revelându-se la cercurile ce se nuntesc unul din altul: glob = lume = lumină.
În mitologia greacă, „globul” androgin este elevat spre prima treaptă de lumen prin crearea lumii (bărbat și femeie). Înțelesul mai adânc al acestei „globalizări” îl găsim în referatul biblic din Geneză, prin crearea lumii: pământ + viață. La acest glob androgin trebuie să fim atenți la ceea ce ne sugerează etimologiile celor două entități, cele două cercuri concentrice ale lui lumen ca lume, care vor naște pe cel de al treilea, care le va transcende pe amândouă. În această „globalizare”, globul androgin este elevat la sublinierea componentelor lui: pământ + viață (Adam, în ebraică, înseamnă pământ, iar Eva (Ișa), se traduce prin viață). Viața este creată din pământ, alegoric Eva fiind creată din „coasta” lui Adam. Pentru ca această „globalizare” să fie perfectă, lumen-ul nu poate fi numai la nivelul creativ de lume (pământ + viață = Adam + Eva), ci înălțată la cel de-al doilea nivel (etimologic și ontologic), al luminii. Ființa umană nu a rămas la nivelul de glob biologic (pământ + viață), ci a devenit persoană (chip și asemănare a lui lumen = lumină).
Numai în calitate de persoană, omul poate fi lume și lumină, în relație cu lumen-ul suprem, de care este invitat să devină co-creator al lumii prin „punerea numelor”. Fără acest act teandric, nu am fi putut vorbi niciodată de antropologie, ci doar de zoologie.
Riscul teandriei ne-a dus la paradoxul „mormântului gol”. Ori este mormânt și atunci nu poate fi gol, ori este gol și atunci nu poate fi mormânt. Un paradox nu este un neadevăr, ci, dimpotrivă, tocmai esența lui doxa, care „globalizează’” adevărul, plinește „adevărurile” noastre. Cum nu pot fi două adevăruri, nu ne rămâne decât Adevărul, pe care, neputându-l cuprinde, îl sugerăm prin paradox. Ce este adevărul? se întreabă toată filosofia greacă, și însuși Pilat e curios. Răspunsul este Logosul, Cuvântul, scris cu majusculă.

─ Ați putea spune aceasta prin alte cuvinte?

¬─ Aș sugera cartea lui Martin Buber, I and Thou, concepția lui Maxim Mărturisitorul și a Părintelui Stăniloae despre cuvântul ca gnoză, rațiune plasticizată, în relație cu Cuvântul soteriologic, persoana a doua treimică. Mai clar, aș face o paranteză. Ca profesor, filosoful Paul Tillich îi întreba pe studenți. Știm că „existență” (ex+sistere) înseamnă a sta afară din ceva. Știm că lumea, creația, existența a fost ex nihilo, adică a ieșit afară din nimic. Întrebarea este: existența care „a ieșit afară din” pe ce stă? La care tot el răspundea ─ existența stă pe Cuvânt.
Pe acest Cuvânt stă și misterul soteriologic al „mormântului gol”, afirmația prin negație. Omul nu numai că dialoghează, el se exprimă și se cunoaște prin cuvânt, ca persoană, este cuvânt, iar acest cuvânt are sens numai în relație cu alte cuvinte, pentru că și aceste cuvinte sunt spuse după „chipul și asemănarea” Cuvântului. Clădirile cultice, „biserică”, „sinagogă”, „moscheie” etc., sunt litere, dar duhul este cel care dă viață, duhul Cuvântului. Poetul este slujitorul și preotul cuvântului. El are misiunea grea de a mântui lumea prin kalokagateicul cuvântului ca principiu dătător de viață. Crizele lumii de azi izvorăsc din rătăcirea de la „globalizarea” poruncită de Cartea Cărților: „Ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”. Omul e chemat, prin poet, să fie cuvânt plin, nu vorbă goală, persoană, nu gloată, identitate creativă unică, fiecare având talentul lui. Finalul poeziei nu mai trebuie explicat prin vorbe. El e strigăt și mesaj de întoarcere a omului spre cuvântul ce duce spre Cuvânt ─ identitate și destin ─ adevărul că pentru omul ajuns la globalizarea teandrică, „mormântul e gol” .

─ Mâzgălim pe globul pământesc „meridiane și gratii”, observați într-un loc, și, din acest motiv, am fost lăsați repetenți „în clasa întâi de pământ”. E cu putință să ne răscumpărăm neputința și pustiul din noi?

─ O limpezire a ideii de „glob” și „globalizare” realizăm prin ceea ce menționezi, prin „mâzgălirea” lumii noastre. Lecție de geografie e o altă pildă a tragediei umane, cataclismul care are loc în ființa umană, când se rupe din armonia kalokagateică. Este apocalipticul nu ca revelație de cer și pământ nou, ci pragul eshatologic de urâțire a lumii: „Când s-a întors/ Învățătorul, din scrisul la tablă/ s-a îngrozit văzând cum școlarul/ îi mâzgălise globul pământesc/ cu linii paralele/ meridiane și gratii.// Rămas fără cuvânt, /l-a lăsat repetent/ în clasa întâia de pământ.” Învățătorul e scris cu majusculă, deci este Cuvântul. Școlarul, „rămas fără cuvânt”, prin actul lui, se rupe din transcenderea spre lumen, ajuns la „mi-e urât de” ─ expresie atât de sugestivă a singurătății. Mai mult chiar, el aduce și celorlalți din jur ofilirea spre meontic, gustul de neființă, ceea ce existențialiștii, în frunte cu Sartre, vedeau în aproapele „tu ─ iadul’”. Finalul poeziei e același ca în Globalizare. Școlarul este pus să-și „repete pământul”, nu prin metempsihoză sau reîncarnare, ci prin restaurarea omului-cuvânt prin Cuvântul „mormântului gol”. Numai astfel „e cu putință să ne răscumpărăm neputința și pustiul din noi”, folosind expresia ta. Limba română e capabilă de subțirimi și străvezimi ale cugetului, cum observa Blaga ─ este o limbă a filosofilor, așa cum latina a fost a celor din Evul Mediu. Astfel, repetentul nostru este „trezit” pentru „trezvie” (nu contează dacă nu găsim cuvântul în DEX), iar „pustiul” ființei umane îl va răscumpăra „pustia”, despre care vorbesc poeții și sfinții în războiul lor nevăzut pentru a ajunge la „frumusețea cea dintâi”. Oare nu cumva mânuitorul cuvântului prin artă trezește în noi „nostalgia paradisului pierdut”, se întreba unul din martirii slovelor noastre.

─ Neștiința noastră merge atât de departe încât „nici să murim nu știm”, o facem „de-a-ndărătelea”. E o boală specifică omului modern? A muri se poate învăța?

─ Răspunsul e dat de Eminescu: „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. El mă duce cu gândul la o anecdotă pe care Nicolae Balca, profesorul nostru de filosofie, ne-o povestea. La Socrate vine cineva cu rugămintea să-i predea copilului lui niște lecții de filosofie. Când să se învoiască asupra plății, Socrate îi cere 10 drahme pe oră, tatăl copilului, ca să scadă din preț, precizează că odrasla lui nu e un începător că a mai luat lecții și cu un alt filosof. Atunci Socrate îi cere 20 de drahme: zece ca să-l dezvețe de ceea ce a învățat înainte, zece, ca, după aceea, să-i poată preda filosofia potrivit metodei lui.
Deci, care ar fi modul de „a muri corect gramatical”? Despre existența noastră, ca viață, „știm că nu știm nimic, cum spunea Socrate, iar despre moarte, ce am învățat e greșit… gramatical. De aici, nonsensul vieții în fața morții sau invers. În amândouă cazurile, pentru că nu ne-am născut cu acest zid interior, începem gramatica la „timpul imperfect”: „Născut am fost la timpul imperfect/ și nimic/ nu a rămas în mine/ (măcar un tril de borangic) /să nu se vândă,/ în afară de/ propria mea neștiută osândă, / ca un vid / ca să păzească alt vid/ pentru care va trebui să fiu împușcat/ plătind pentru taxa de zid”. Ce este acest zid ? Fiind vorba de o „neștiută osândă”, moștenind vina altora, acesta nu poate fi decât Zidul Plângerii, pentru că am fost născut la „timpul imperfect”. Soluția potențială a evitării acestui Zid al Plângerii ar fi fost să ne fi născut cu acest zid în noi. În felul acesta, am fi început gramatica morții cu „perfectul simplu”: „De ce nu ne naștem cu zidul în noi?/ Ar fi perfect simplu./ Sau oare n-am găsi undeva/ să-l împrumutăm,/ iar apoi,/ după trecerea vămii,/ să-l dăm înapoi?”. Dar nici de moarte, nici de viață nu scăpăm. Acest zid trebuie ispășit, dar cum? „Aceasta e mai greu de spus/ când perfectul tău/cu îndoiala din altu-i compus”.
Mă întrebam mult, în școala primară, cum, logic, poate fi ceva „perfect”, dar și „compus”. Compus cu ce? Prin poezie, avem posibilitatea de a învăța ființa umană această translogică folosită de gramatica luminii…

─ Ați spus gramatica luminii? Există așa ceva?

─ Oare nu m-ai întrebat, dacă se poate învăța cum să mori? Și atunci nu ne trebuie o gramatică a lui lumen? Verbul „a fi” înseamnă „a deveni prin lumină, Lumină”. Uite cât de clar ne întreabă Kierkegaard despre această realitate translogică, nu pentru că danezul nostru nu ar fi auzit de genunile ontologice ale lui einai, ci tocmai interogativ să le sublinieze abisul neînserat: „Ascultă la țipetele unei femei în durerile facerii la ora nașterii, privește zvârcolirea agonică a unui muribund în ultimele clipe și dumirește-mă și pe mine dacă un lucru care începe și sfârșește în felul acesta ar putea fi pragul unei imense bucurii?” Și atunci de ce ne speriem de moarte? Din neștiință. Degeaba săracul Socrate striga prin iarmaroc oamenilor: gnothi seavton! Nu filosofia începe cu cunoașterea omului, ci mântuirea lui, starea de „trezvie” întru Cuvântul dătător de lumină. „Nici să murim nu știm/ după reguli de-adevăratelea/ ci pe dos, de-a-ndărătelea,/ deși cu moartea ne spălăm în fiecare dimineață,/ pentru fiecare rid – / o lacrimă”. To be or not to be, that is the question! De ce cădem la ultimul examen? Care este greșeala? Care este răspunsul corect?

─ Să fiu sinceră, nu știu, dar bănuiesc că răspunsul dumneavoastră nu poate fi decât al unui teolog, altfel la o problemă atât de serioasă cine ar putea să răspundă?

─ Poetul. Să nu uităm că teologul și poetul sunt colegi, stau în aceeași bancă și amândoi se pregătesc întru slujirea Cuvântului prin cuvânt. Și o spun fără nicio reticență că, de multe ori, la examen, se întâmplă ca poetul să fie cel care îi „suflă” teologului rezolvarea problemei și nu invers. Fiind colegi de clasă poetul, îi „suflă” răspunsul pe care ar fi trebuit să-l dea ca să nu cadă la examen: „Noi stăm cu spatele la zid/ și nu invers./ Ce oare melcul ne-a-nvățat,/ o viață-ntreagă/ predându-ne spirala?” Pentru teolog, răspunsul e clar, doar spus poeticește. La ce zid ar putea să se refere, decât numai la Zidul Plângerii? Metaforă și simbol cosmic. Dintr-odată, interpretarea noastră despre moarte, în fața Zidului, ia o întoarcere de 180 de grade. Cum? Melcul (simbolul învierii în poeziile mele) este cel care, o viață, ne-a predat teoria spiralei. Cercul lui thanatos în loc să se închidă implacabil, sigilându-ne destinul, se deschide spre alt cerc ─ taina spiralei.
Muream greșit pentru că stăteam cu spatele la zid, moartea ca moarte neroditoare de viață. Ca să învățăm a muri corect înseamnă să nu evităm, să ocolim acest Zid al Plângerii (revelația sacrului, al templului dărâmat și restaurat în trei zile). De realitatea zidului depinde existența unui dincolo ─ umbră a celor viitoare. Am întors spatele ucigașilor noștri, care pot să ne omoare numai trupul, dar, privind ca-ntr-o oglindă Zidul Plângerii, trecem peste ceea ce ne era condiție și găsim sensul morții tocmai în putința harică a lui dincolo, transcenderea în a deveni „templu al Spiritului”, folosind expresia Tarsianului. Dacă moartea prin execuție se face cu spatele la zid, a învăța să mori „corect gramatical” este: „Să mori cu zidu-n față,/ măcar o singură dată – corectul,/ că niciodată/ n-o să-ți mai vină timpul/ mai mult ca perfectul” (sublinierea noastră ). Acest „mai mult ca perfectul” al morții noastre este exprimat în literatura sacră a spiritualității iudeo-creștine, printr-un cuvânt cheie, pascha = trecere, însemnând sublimul libertății, nașterea spre o realitate nouă „din moarte la viață și de pe pământ la cer”. Abia după ce ai învățat cum se moare „corect gramatical”, ai ajuns la libertatea socratiană a lui gnothi seavton, la care face aluzie și Martin Heidegger, afirmând că, „dacă duc moartea în viața mea, o recunosc și o înfrunt direct, atunci îmi voi elibera sinele de anxietatea morții și mârșăviile vieții ─ și numai atunci voi fi liber să devin eu însumi”.

─ Dacă nu mă înșel, volumul din 1970 cu care ați debutat în poezie avea ca titlu o întrebare: De unde începe omul? Care ar fi răspunsul?

¬─ (Râzând cu poftă) Am abia …. 70 de ani! De ce atâta grabă cu un răspuns? Lucrez la el de o viață întreagă. Dacă persoana a doua a divinității se numește Cuvântul lui Dumnezeu, iar dacă omul este creat după „chipul și asemănarea” Lui, înseamnă că omul este și el cuvânt în devenire spre Cuvânt și se naște contemporan cu lumina. Nu zicem despre nașterea cuiva „că a văzut lumina zilei”? Care lumină a zilei pe la 2-3 noaptea? Oare nu e vorba de „lumen”? Bunăoară, animalul e circumscris în legile lui. Un bou nu poate să devină „mai bou”, pe când omul este o perpetuă devenire ca persoană, până când se identifică a fi cuvânt: „îți dau cuvântul meu’”, „ai cuvântul meu”, „pe cuvântul meu’”. Unuia care se limitează numai la nivelul de specie umană i te adresezi cu: „fii om!”, „fii om de cuvânt”, cunoaște-te pe tine însuți, conform chemării tale de cuvânt care a văzut lumina cea adevărată și a primit Spiritul ceresc.
A te purta „omenește” este deja depășirea busolei biologice; când ne orientăm spre „orizontul (răsăritul) cel de sus”, numai omenește să ne îndumnezeim din și prin Cuvânt. Poetul din De unde începe omul glumea într-un mod amar despre această devenire a cuvântului, ca ființă umană: „Niciodată lângă este,/ Totdeauna lângă oare,/ Un alt eu de lângă mine/ Așezatu-mi-a ulcioare.// Dincolo mă ispitește,/ Cestălalt nici nu mă știe,/ Cine mi te-a pus în față/ Braț greșit de terezie?/ Și sunt doi care se luptă:/ Eu cu eu, mine cu mine?/ Mă privesc într-o oglindă/ Și salut: Mulți ani, străine!”

─ E vorba de o alienare în această căutare?

─ Nici pe departe. Devenirea nu e evoluție, ci „a bea liniștea lui Dumnezeu, citându-l pe Georg Trakle, dintr-un izvor din codru”, spus altfel, devenirea omului urmează alte legi decât ale „mutațiilor” , cele ale iubirii. Cuvântul, chiar cel gramatical, capătă sens prin alt cuvânt, omul se limpezește spre genunile lui numai prin alt om. Drumul spre îndumnezeirea omului nu trece nici prin biserică, nici prin temple zidite de mână omenească, ci numai prin celălalt om care și el este cuvânt ca și tine. Alienarea începe când în celălalt vezi un obiect necesar și nu subiect de dialog, când celălalt îți devine oglindă: „Mă privesc într-o oglindă/ Și salut: Mulți ani, străine!” În iubire, nu există oglindă, pentru că numai sărutul este măsura omului. „Aceasta-i minunea, spunea Rilke, care se întâmplă de fiecare dată cu cei care iubesc cu adevărat: cu cât dăruiesc mai mult, cu atât au mai mult”. Și tot el despre această înflorire a lui Dumnezeu în om, o devenire a „omenescului’” până la nivelul când „orice obiect al iubirii este punctul de centru al paradisului”.

─ Am observat în verbul dumneavoastră un spirit al taumaturgicului prin frumos sau, folosind un citat din Novalis: „Poezia vindecă rănile pricinuite de rațiune”. Ați putea comenta acest aforism?

─ Fiecare lucru este un cuvânt al Creatorului și fiecare cuvânt are o rațiune. Conform filosofiei lui Maxim Mărturisitorul, vorbim despre o rațiune divină plasticizată, am putea zice, acest zbor al Spiritului Sfânt, pe care, în Geneză, îl găsim în „Duhul lui Dumnezeu [care] se purta pe deasupra apelor”, acel „tohu vabohu” fiind chemat spre forme raționale.
Ființa umană nu se oprește la starea de existență, ci și-o înglobează depășindu-o spre esse-nțialitatea „chipului și asemănării” Cuvântului, ousia lui ducându-l pe om prin întruparea Cuvântului la „homoousios to Patri”. Aici este marea taină. Dăruitul este și dăruitor, primitorul fiind, în același timp, și ofertă, „ale Tale dintru ale Tale”.
Rațiunea (zborul Spiritului pe deasupra netocmitului în devenire, spre forme raționale) nu este oprită la pragul formelor existențiale, și explicarea lor, nu devine ceva decorativ în actul spre esse, ci drum, semn, cale de revelație naturală spre supremul paradox al revelației supranaturale ─ iubirea. Aceasta nu este posibilă fără homoousitatea Cuvântului, trei persoane și o singură ousie. Dumnezeu se recomandă lui Moise, spunându-i că numele lui este „Eu sunt cel ce sunt”, dar un esse monologic nu este posibil fără taina treimicului. Cât timp rațiunea adâncește această taină, ea este cunoaștere abisală a spiritului, zborul lui pneuma spre genunile Iubirii și, în felul acesta, este ferită, prin iubire, de a deveni idol. Căldura credinței oferă rațiunii noi primăveri de prospețime și creștere. Iată de ce rațiunea din silogismul lui Descartes se înfundă în capiștea idolatriei. În locul „cunoașterii de tine însuți”, Descartes găsește de cuviință că rațiunea își este suficientă sieși, socraticul lui cognosco e înlocuit cu dubito. În locul „cunoașterii” și a „conștiinței” (com+scire), punem temelia casei pe nisipul „îndoielii”: dubito ergo cogito. Faptul că te îndoiești nu te duce la cunoașterea adevărului, pentru că adevărul este ceva în care trebuie să crezi, să ai încredere, nu să te afli în treabă de dragul de a fi „cugetător”, din specia de libre penseur. Credința îți dă „cunoașterea” și „conștiința”, dar îndoiala unde te duce? Dubito ergo cogito. Ei și? Cogito ergo sum!
De unde până unde „cogito” are vreo legătură cu „sum”? Cum spunea, nu știu care mare gânditor, a cugeta te face cugetător, dar esse-nțialitatea omului constă în cu totul altceva. Și, pentru a rezuma ideea lui Novalis că „poezia tămăduiește rănile rațiunii”, mă convertesc la cartesianism cu o mică reformulare: amo ergo sum!

─ Interesantă și originală interpretare.

─ Ei, nici chiar așa! Scriu cu pana, dar nu mă împăunez cu penele altora. E ceea ce am învățat de la dascălii mei. Poate, mult mai clar și mai limpede, despre acest amo ergo sum e exprimat atât de sugestiv de scriitorul Aurel Sasu în prefața Cuvântul din cuvânt la cartea Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (Eikon, 2012): „Poezia lui Dumitru Ichim vine către noi dintr-un miez de noapte, ascuns lumii de lacătul tăcerii. (…) Drumul lăuntric al omului a fost o lungă pribegie în nădejde și o deprindere cu răzvrătirea sufletului făcut primejdie cetății. Nu e, totuși, în adâncul acestor lamentații psaltice, arghezianul gust otrăvit pentru prădarea piezișă a sfințeniei, ci fericita memorie culturală a iubirii, a comuniunii în duhul tainei și a nepătrunsului tâlhărit de presimțirea rădăcinii de lumină”. Și aici, neapărat trebuie să fac o mărturisire. La sfârșitul lui 2012 (după vreo două operații de cancer, pierderea soției Florica Bațu Ichim, în 2010, atac și operație la inimă, bolnav cu o altă boală fără diagnostic precis etc.) căzusem într-o depresie într-adevăr… ioviană. I-am dat telefon lui Aurel Sasu să-mi iau rămas bun înainte de a pleca… dincolo. A fost singurul om, în acele momente groaznice, care mi-a întins mâna. În numai zece zile a apărut Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, la Eikon, prin grija poetului Vasile G. Dâncu, în condiții grafice extraordinare.

─ Și apoi?

─ Colac peste pupăză. Era cât pe ce să rămân numai cu colacul. Încă o operație, destul de gravă, dar unde merge mia, merge și suta. Vorba ecologiștilor: iarba rea nu piere niciodată.

─ Într-o publicație bisăptămânală din Canada, Agenda românească, mi-a atras atenția, în numărul din octombrie, un articol intitulat Anul 2013, anul literar Dumitru Ichim, semnat de profesorul Constantin Teodorescu și…

─ …vedeți ce înseamnă să ai un „naș” bun? Dacă nu ar fi fost Aurel Sasu să mă încurajeze în momentul acela de depresiune, poate că toate manuscrisele ar fi ajuns la gunoi.
În anul 2013, „mi-a rodit soarele”. La Cluj apare, la editura Eikon, Apa Morților, cu o prefață de mult regretatul Valeriu Anania. Apoi, în volume bilingve, cele mai multe poezii văzând lumina tiparului pentru prima oară: Den vita tiden – Timp alb, în traducerea Dorinei Brândușa Landen, cu o prefață Muguraș Maria Petrescu (Editura Hans Erick Forlag, Skarblacka, Suedia), Heshet e pafejuara – Nelogoditele tăceri, traducere în albaneză de Baki Ymeri, prefață de Dumitru Velea (Editura Rozafa, Prishtine), The Ideogram of my Soul – Ideograma sufletului meu, traducere de Muguraș Maria Petrescu, prefață de Theodor Damian, postfață de Muguraș Maria Petrecu (Editura Gracious Light, New York) și Le solitudini della pietra – Singurătățile pietrei, traducere de Danilo Tomassetti și Maria Niculescu, postfață de Dumitru Velea (Editura Ginta Latina), toate apărute în 2013.

─ Într-adevăr un an deosebit!

─ Din coincidență (să mă laud tot eu, că-s vestit pentru…smerenie!), tot în octombrie Asociația Româno-Albaneză a apreciat apariția volumului Nelogoditele tăceri printr-un număr special al revistei Albanezul și o diplomă de excelență, proclamând pe autor „Omul anului 2013”. Vorba lui Minulescu… absolut din întâmplare!

Interviu realizat de Flavia Topan

Părelnică de-s râu, tu crezi că-s numai apă,
de te strecori ca pâcla pe sub vorbe,
ca timpuria ceață
printre arini și mlajă de răchită?
De ce pândești prin cântec
cine îmi soarbe roua de sub pleoapă?
Da, lacrima-i tot apă,
rășini din plânsul pinului
pe umăr de luceafăr…

…acum te duci, să ai un drum ușor,
cu pravilă de nor,
să urci prin ploaie ploaia, vecin – seninul meu
ți-l las pentr-un ceapraz de curcubeu.
Vei reveni la iarnă
cu fluturi albi ca să mă cauți
chemând cu-albastrul ger
un nume tot albastru alăutind din alăută
culori sprințare ce-n vocale se sărută.
Dar va fi iarnă, dragul meu Prier…
Târziu
ne vor fi cerbii
și-mbrățișările de dimineață
vor licări din sperla stelelor mărunte
și știu
că am greșit cu malurile noastre pentru punte.
Ai grijă de oglindă și subțirimea ei,
că puntea ca și tine
e tot ce-a mai rămas din gheață.

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario