CARTEA CANCERULUI

Polarul cuvântului de început

Ca înainte de Paşte
mi s’au luat de pe pereţi cuvintele:
covoarele, icoanele, fotografia de nuntă şi plosca.

Totul trebuie văruit,
mi-a urlat dreptunghiul alb unde fusese covorul.
Trebuie văruit totul,
a răspuns şi celălalt dreptunghi unde fusese fotografia.
Văruit trebuie totul,
şopti a suspin şi locul icoanei.

A intrat apoi văruitorul
cu bidineaua’n dreapta şi secerea lunii în stânga:
Văruieşte-ţi singur ecourile tale, mi-a zis;
Vremea e scurtă şi-mi ia o veşnicie
să-ţi vărui umbra
polarului cuvânt de început.

Numai cuvintele şi cocorii…

Numai cuvintele şi cocorii
mi-au mai rămas
precum lui Iov doar bubele şi ciobul.
Cina e lungă
de-a lungul psalmilor
şi cocorii sunt tot mai frământaţi:
“Unul din voi mă va vinde…”

Cocorul alb
mi s-a oprit pe umăr:
“E vremea să mergem…”
Cocorul negru din stânga
îmi ciuguleşte ceasul:
acum-atunci, acum-atunci, acum-atunci….

“E vremea să mergem…”
cocorul alb îi spune celui negru
arătând către mine.
“Nu-i vremea să mergem…”
cocorul negru răspunde celui alb
arătând prin geam spre cuvinte.

Le privesc – schituri la care am vrut să ajung,
fiecare purtând hramul
albinelor şi mai ales al Mielului.
Pe jumătate sunt arse…
Nimeni nu mai vine la cuvintele mele
şi cărarea fiilor oamenilor
plină de iarbă e gata de coasă.
Dimineaţa şi seara
doctorul intră şi iese din cuvintele mele.
Se opreşte pe pragul de tăciune şi scrie
într’un dosar tot mai greu.
Oare ce scrie? Ce o fi găsit încă nears
prin chilia cuvintelor mele?
Dece sub mesteacănul lunii
presară cu numele meu
litere negre, litere albe…?

Lungă e noaptea polară…

Ieri mi s’a dat sentinţa.

Când a fost acest ieri ? Nu mai ştiu.
Stiu doar că ieri
a devenit o punte spre ostrovul din somn
un ieri ducându-l pe ieri spre – un alt fel de ieri,
un fel de culoare hipnotic nuanţând:
ieri-da, ieri-accept, ieri-nucul de toamnă,
ieri-totul din azi, ieri- totul din mâine,
ieri- căluţul de lemn,
soarele-azi apune tot în soarele-ieri.

O pasăre mi-a intrat în casă.
Vai, cum se zbate între geam şi pereţi !

Nu te teme, mi-a zis după sentinţă
profetul cu halatul alb, până ieri
vei mai avea încă mult de trăit ;
poate luni, poate ani…
Nu-ţi fie frică !
E lungă noaptea polară…

Biserica neagră

Chiar şi oraşul se pregătea de Crăciun
cu brazi multicolori, cu cerbi şi sănii de cleştar.
Luminile dansau tangouri de verde, tangouri de roş,
din cuiburi zburau litere abia trezite din somn
din fermecata pădure
şi se făceau cuvinte jucându-se’n vitrină.
Când am intrat în oraş
cuvântul luminii s’a spart .
Nu ştiam că sângele luminii e negru,
dar negru era curgând peste tot:
sânge negru pe omăt, sânge negru pe cer,
sânge negru pe paşii orbecăind
în căutare flămândă de verde,de alb, de albastru.
Ce straniu a ţipat din ţâţâni
uşa bisericii – acum biserica neagră.
Unde-mi sunt icoanele, biserică albă –
acum biserică neagră?
Unde-mi e poiana în care te-am cioplit
ca pe-un ştiubeu tăcerii primul tril?
Se spune că în biserica neagră
doar o singură candelă
a mai rămas şi arde.
Candelă, am zis
îngenunchind în altar,
numai tu ai rămas pe aici?
Mireasă albă, unde e Mirele tău?
Tot ce mai rămăsese din mine
era ecoul alb
care căzând pe lângă candelă o stinse.
Dimineaţa
chiar mucul candelei se prefăcuse’n negru.
Ieşeam din Biserica Neagră
cu inima-mi în palme privind-o’nmărmurit
înnegurându-se în negru
ca o ridiche neagră.

Semnul jumătate din eclipsă

Dece numai pe jumătate
mi s’a dat semnul lui Iona?
Cât de mult v-am iubit
valuri vălurite învăluind nisipurilor mele!
Dece m’aţi vândut monstrului?
Dece l’aţi pus să mă vâneze tocmai pe mine?
Pentru mine cuvintele erau ca peştii
fiecare începând paremia
cu : “Aşa grăit-a Regele Peşte…”
Peştii erau pentru mine
precum cuvintele profeţind pe sub sălcii
de Regele-Peşte-Cuvânt.

Către Muntele Alb

s-au dus prin nespovedite’ndoieli
şi peştii şi toate cuvintele mele.
Pe Muntele Alb era nunta
cu soare şi lună nuntaşi
şi toate râurile urcau pe brânci
cu toate cuvintele mele
să vadă Păstorul.

Numai eu nu am mers
cerşind un cer să mă însemn cu el.
In loc de cer doar semnul lui Iona.
Cât de mult v’am iubit
valuri vălurite învăluindu-mi temerile mele!
Dece m’aţi vândut?
Jumătate de zare mi-a cuprins-o
Leviatanul negru.
Ce negru e cerul fălcilor lui!
Visez că ţip şi nu pot ţipa,
visez că fug şi nu pot fugi.
Fălcile s’au închis.
Noaptea vie mă’nghite
cu toate morţile mele.

Păstorule,
mi-ai dat jumătate de semn
dar în candelă doar un sfert de ulei;
domesticeşte cuvintele -mi neroade
credinţei dând uleiul cuvenit
trăgând perdeaua jumătăţii de eclipsă.

Imprumutul Cirineanului

Am vrut să ating melcul
şi s’a ascuns după obloanele’n spirală.
Ca Toma am vrut să Te ating
şi Te-ai ascuns
lăsându-mi numai crucea şi spirala.

Ulciorul spart

Aşa grăit-a Domnul Dumnezeu
către robul Său – profetul Ieremia:
Du-te şi ia un ulcior,
facerea mâinilor de olar ca jertfă de lut;
cheamă pe toţi bătrânii cetăţii,
şi grăieşte-le lor cu grăire adâncă:
Precum ulciorul ce l-am spart în cioburi
aşa va fi cu cetatea şi cu neamul vostru.

– Doamne al oştirilor, Dumnezeul muntelui sfânt,
cărui olar va trebui în poartă să-i bat?
Savaotul tăcea încruntat
apoi făcu un semn cu mâna către mine.

Si a fost în ziua întâia a lunii lui Nisan
când Ieremia proorocul din zilele vechi învechite
în faţa mea s-a oprit şi băgând mâna până la cot
îmi smulse inima din piept.
O ridică până la spulberul de stea abia’ncolţită,
încet, încet
de ai fi zis c’o pune pe talgerul lunii.
Dar nu!
Prinzând-o’n două mâini
pe lespedea altarului o sparse în bucăţi.

Si a fost în ziua a şaptea a lunii lui Nisan
când am privit în groapa ce o purtam în piept:
Un corb urât , în locul inimii, făcuse cuib.
Săracul corb!
Cum încerca zadarnic cu ciocul de oţel
măcar o fărâmă de carne
să poată ciuguli pentru puii flămânzi.
Nu ştia că totul devenisem de piatră.

Visiting hours are now over

Ieri lângă patul meu
s’a oprit o fereastră:
“E frumos afară”, zise în cele din urmă.
“Stiu”, i-am răspuns;
Apoi ne-am privit unul pe altul
nemai având nici un cuvânt
de care să ne prindem.
“Dacă pot să te ajut cu ceva,
dă-mi un telefon” şi a plecat
aşezându-mi perna mai bine.
Apoi au venit două uşi.
Una era îmbrăcată în alb şi alta în negru:
“Am venit să te luăm acasă”
zise cea îmbrăcată în alb.”Afară e soare.
Livada de cireşi a înflorit…”
“Am venit să te luăm acasă”
zise şi cea îmbrăcată în negru.
“Afară e lună plină
de parcă ar fi ziuă. …Arţarii roşii,galbeni…
şi apele în murmur din pravilă rostesc.

Sora intră în cameră zâmbind
şi tot zâmbind îmi invită uşile afară:
“S’a terminat ora … E târziu…

Rămas singur
aud doar pantofii vizitatorilor plecând:
tic-tac…tic-tac… tic-tac…tic-tac…
Unde a stat fereastra e o pânză de giulgiu pe geam.
In locul uşilor – două scaune goale.
Numai ceasul s’a îndrăgostit de uşi şi-mi repetă:
“A-fa-ră- e…a-fa-ră-e…a-fa-ră-e…’

La noapte uşa neagră e de gardă

Uşa îmbrăcată în negru
s’a pripăşit din nou în salon.
Calcă pe vârful degetelor
plecând urechea la fiecare bolnav,
apoi se reazămă de ceas.
Timpul trece cu viteza maximă
de patru ore pe ora de pat.

In locul străzii a venit oceanul la fereastră.

A venit oceanul la fereastră
şi ce furtună a fost toată noaptea !

Dimineaţa
geamul care murise alături de mine
era acoperit
cu-o pânză de corabie albă.

Toiagul de ceară

M’am coborât în rădăcini.
Era întuneric
şi la fereastră – larve şi viermi.

M’am înălţat în coroană.
Bezna din beznă-şi putrezea coptura.
Prin bube de muguri căutam
să pot ieşi afară din mine.

“Nu mai cerca poveţei
lumina să i-o urci,
ci fură-i doar toiagul ei de ceară”,
îmi zise soarele.

“Doar numai coaja-i albă la mesteacăn.
Albastră ’ntotdeauna-i Mare Neagră.
Totul e negru , totul e negru
precum amarnicul negru al inimii mele.”

Convalescenţă

Spre tălmăcire
i-am povestit lui Iosif visul meu:
“…era târziu şi luna apunea
precum un icusar
înnodat în colţul batistei.

Vecernie

Ai trecut toate punţile albe
şi aceasta e ultima .

Rămas bun la puntea de nor
unde îngerul de mână te suie
către prisaca de crudă aleluie,
dincolo de hotarele somnului
unde te aşteaptă
Sfântul Petru şi Maica Domnului.
ca la noi la ţară în pridvor.

Rămas bun la puntea de dor!

Racul cu aripi

Nevasta lui Lot, Eusuntaceea,
neascultând de înger, ispita fu prea mare,
privi înapoi să vadă cine-o strigă.

“Lasă îngerul să fugă,
zise racul cu aripi ,
şi lasă-mă pe coapse să te mângâi.”

Vru să ţipe
şi nu găsi nici un cuvânt
să se agaţe.
O ghiară de urlet
îi sfâşia plămânii.
Inmărmuri Eusuntaceea
în piatră cenuşie fumegând.
De frică ochii se rostogoliră
pe muchea de deal
până’n prăpastia blestemului violet.
Eusuntacee, nevasta lui Lot,
a fost prima femeie din lume
pietrificată de groaza
racului cu aripi negre.

Năpârca m’a muşcat

Pe drumul către negru
a coborât ceaţa
din podul spânzuraţilor.
O, nu era ceaţa
apelor priore de la şipot,
nici cea cântată de taragotul toamnei,
ci un ceva din negura de suflet.
Pretutindeni ceaţa
a mâncat lumina:
lumina din cer şi lumina căzută,
lumina din felinar şi lumina rămasă’n ulcică,
lumina din soare şi lumina din lună,
lumina din copaci şi lumina din iarbă….

Ceaţa amară naşte bureţi cu picioare de şoareci,
chiţcăie neghina drăcească prin grâu,
căruţa cu cai s’a oprit la fără de drum
şi eu ţip ca un cerşetor:
-Dechideţi-mi apele
că m’a mânjit cu moarte
năpârca, năpârca, năpârca….

Iar răspunzând copilului…

Iar răspunzând copilului i-a spus:
timpul e alb
pentru că toate culorile
slujesc sub sceptrul lui de aur alb,
dar
fereşte-te de roşu că are cancer în sânge,
fereşte-te de verde că are cancer în frunze,
fereşte-te de negru că are cancer sub cruce,
fereşte-te de galben că are cancer în grâne,
fereşte-te de-albastru că are cancer în ape,
numai de alb nu poţi să te fereşti;
el ninge peste toate culorile
şi în omătul lui s’a sculptat
copita de animal şi pasul de om
pe drumul ce ne-a dus la Betleem..

Marea din ziua întâia

Bătrâna torcând,
pe ţărmul celor trei zile
de sub ziuă,
îşi răsuci fusul
şi cu amurg îmi grăi:

“Soarele şi-a cunoscut apusul,
dar tu pe cine cauţi?
Pari un străin şi tânăr.
Pe-aici cei duşi se duc
spre tot ce nu-i a nu-i.”

De rădăcini părea veşmântul ei.
Trista-i privire – pogon de ceaţă şi pustiu.

Singură.

In faţa mării,
cu fusul în mână,
însera
în fiecare undă.

“E cineva pe-alături?” întrebai.

“Doar umbra de lumină
şi lumina umbrei.
Din când în când
le văd cum trec pe-aici.
Imi sorb din cupă
visul şi oţetul
şi-apoi dispar
ca vinul mistuit
de zorii nopţii.
A fi, continuă mai rar,
ulcica e ce n’o mai pot goli
deşi o sorb mereu;
e sângele zvâcnind
al Regelui din prima zi
ce-a îndrăznit să-mi treacă viu
ursit-ai şi pridvoru-mi,
iar marea
mi-a desprins-o de pe fus.
E sânge’n mare-acum,
în frunze, cer şi păsări
etern curgând din coasta Lui
eternitate şi a fi –
Sângele şi Apa.”

ooo

Apusul de-a v’aţi ascunselea
mării i se juca în grădină
cu soarele şi valul,
dar numai eu prin gard de mărăcini
îl tot strigam:
Lumină lină
şi primăvară dulce
ascunde-Te în mine!

Si s’a făcut întuneric
peste întreg
pământul.
Bătrâna pâlpâia fosforescent
ca’ntr’o pădure-a nopţii
putregaiul.
Apoi s’a stins şi ea.

ooo
Numai apa se auzea
curgând din coasta Lui
de-a firea şi izvorul.
De atunci curgerea
s’a numit apă,
iar noaptea… Oh, noapte –
tu nu eşti întuneric
când dragostea-lumină
spre număr sterp nu-i prag:
unul şi cu unul fac unul
pentru că unul este începutul.
Si doi este unul
şi cântecul e unul
din noaptea care nu e noapte
dar nici lumină,
ci doar presusul ei,
un început de mare
altfel din alt altfel,
ca săvârşirea spusului –
Cuvântul
deschis ca un ocean
în care picătura
e-n întregime cu oceanul de-o fiinţă
şi-i una în acelaşi timp.

ooo

Apa plină
răsare din apele lunii,
şi Cuvântul
plouă pe unde cuvintele
rugineau pustiului sub colb.
Stropii de ploaie –
coarnele cerbului
din ghinda încuiată,
iar îngeri din cotloane de mugur
se caţără din noi către noi
şi ne privesc peste drum
învăţându-ne prin semne de mut
privirea şi urechea drumului
când zăvoarele şi ivărele cad –
cojile rănii din sămânţă.

Apa plină
răsare din apele lumii,
iar Cuvântul
rourează prin toate cuvintele,
moştenitoarele
celor şapte stele ale naşterii
A–toate-unului.

Din foc ne naştem iarăşi,
din propria cenuşă şi din apă.
Fii-ne ne orgă pădureo de ceruri
până în inima ameţitoarei genuni
din care a curs
apa şi focul,
osia ce trece prin sămânţă.

ooo
Spun înţelepţii lumii
că totul firii ar fi valul:
In valuri
lumina purcede spre noi,
iar cântecul de fluier
în valuri ne vine
şi-acolo’n prea adâncul
din ceruri de atom
sunt valuri nevăzute
ce’ncuie primul glas
şi-i primul ţărm
spre care toată lumea
cu valuri se rosteşte,
mereu în alte forme,
dar primul ţărm e unul.
Unul şi cu unul fac unul
cum numai în dragoste
ţărmul şi valurile
oceanului sunt unul.
Dar adevăr zic vouă:
Există timp de plâns şi timp de primăveri,
timp de pustiu şi timp de apă,
timp putrezind şi timpul care arde,
există
o mare sub apele mării
şi altă mare deasupra cerului,
un tărâm al umbrelor
şi un tărâm al luminii.
Numai acela ce trece prin uşile seminţei
e unul,
şi unul e în trei
şi trei este în unul.
Unul şi cu unul fac unul în Cuvânt.

ooo

In a doua zi de după ziuă
eu însumi fiind nopţii noapte
tot încercam bătrânei
o noimă să-i găsesc:
E totul veşnic, sau e totul moarte?
Un sus-copil din tată-sus
şi valul ni se face aripă
aşa cum numai marginile mării
ni le putem zbura
de-a dorul apei pline din Cuvânt
rotindu-ne prin spatele seminţei.

Urcuşul Muntelui

“Deci aci spune acelaşi lucru, că e şi
întuneric şi lumină, că şi vede şi nu vede,
că şi cunoaşte şi nu cunoaşte.Cum e deci
întuneric această lumină?”
Grigorie Palama

Muntele se urcă prin cuvinte,
dar am ajuns la capătul lor.
Cum să Te cuget fără a muri,
întuneric mai luminos ca lumina?

Soarele s’a făcut de nisip
şi a nins pe cărări.
Cărările s’au prefăcut în pustie
ca un vârtej de ape şi noapte.
Rătăcesc prin soare,
beduin spre margini de cuvânt,
iar toate cuvintele mele sunt de nisip,
când Muntele începe
din trâmbiţa de îngeri.

Dar Munte, nu sunt vultur
ca să privesc în soare
ca inorogul privind peste păduri
izvorul.
Is robul Tău din ape
că m’a născut Pustia.

Sub psalmul unui nour
semnează-mi vechiul legământ
că n’ai să-mi mai ucizi
nici iarba,
nici răstoaca din pustiu,
nici ochiul apelor adânci.
Pădurile în mine vor să intre,
iar la fereastră
ca fluturii de noapte se tot zbat
râvnirii de făclie.
Să nu mă stingă, Munte
ai grijă de păduri!
Cuvintelor mă urc,
din sânul lor mă nasc
şi altora le’nvăţ
şiragul de mătănii
trecut prin moartea scoicii
pân’ la sărutul perlei.
Ai grijă de păduri şi de pustiu,
Tu – întuneric
mai luminos ca lumina.

Poarta a treia a Muntelui

Cum a putut intra atât de mult pustiu în cuvântul vostru?
aţi strâns în el şacalii şi viperele,
toate aspidele şi scorpionii, otrăvurile deznădejdii
şi zări de nisip vitriolic,
frică de noapte şi frică de zi, frică de ieri şi frică de mâine,
frică de drum şi frică de adevăr, frică de copii şi frică de bătrâni.
M’am întrupat între voi pentru că aveaţi nevoie de Cuvântul
să vă descoperească Muntele Fericirilor din voi
de toate fricile
pe care l-aţi acoperit înainte de a se naşte din Marea Lacrimilor.
Muntele e rugul ce arde nemistuindu-vă.
Descălţaţi-vă de cuvintele voastre.
Lăsaţi rănile sângerânde de pustiu să se tămăduiască
şi alergaţi desculţi
cum numai copiii ştiu să se întreacă spre Munte şi Cuvânt.
Acolo sus e Mielul cel Blând.
Alergaţi desculţi cărările Muntelui
să învăţaţi din blândeţea lui.
Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul.
Voi credeţi în cuceritorii pământului
pentru că părinţii voştri au fost pustia şi frica.
Ei cucerit-au numai morţii voştri,
dar , vai, cum moartea lor şi-o cer din viaţa voastră!
De mii de ani imperii – ruina le rezumă.
Cuceritori de spaţiu nu au moştenitori.
Fericiţi cei blânzi că ei vor moşteni pământul.
Voi râdeţi de ei şi-i arătaţi prin bâlciul cuvintelor voastre cu degetul,
dar, adevărat, adevărat, vă zic vouă: cei blânzi vor moşteni pământul.
M’am întrupat în cuvintele de nisip ale pustiului vostru
ca prin cuvânt să vă duc la Muntele Fericirilor.
Eu sunt mana ce a venit să izvorască din Adam, din pământul vostru,
ca să vă urce la cer.
Aţi cunoscut un Munte din vechime. Apoi a fost pustia.
Ce greu e să rătăceşti prin om, prin pustiurile lui,
numai cu două lespezi divine rupte din Munte!
E glasul sfânt al mamei care te trimite la şcoală:
să NU mergi pe stradă să nu te calce vreo maşină,
să NU te baţi, să NU spui minciuni lui doamna învăţătoare,
să NU faci asta, să NU faci asta, să NU faci asta…
E grija mamei să zică NU până copilul devine mare.
Tinutul de mână devine sărutul de mână:
pe degetul lui a’nflorit un inel
spre Muntele Nunţii, Muntele Fericirilor.
Blândeţea e Nuntă pentru că nunta este blândeţea.
Cel blând şi îmblânzit de toate NU-urile
se descalţă de NU şi spune DA
îndrăznind cruda cărare spre Rugul Aprins
ce arde toate cuvintele pustiului de pleavă.
Din NU v’am strigat: Lazăre, ieşi afară din moarte!
Din peşteră v’am scos la Lumină,
dar sălbatica fiară din voi urlă şi urlă şi urlă
şi va urla şi va urla şi va urla până când o veţi ucide
arătându-i inelul Muntelui pe care scrie:
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc pre voi
şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.
Adevărat, adevărat zic vouă:
Cuceritorii pământului nu vor moşteni nimic pe pământ,
decât o groapă de pământ,
dar fericiţi cei blânzi
că aceia vor moşteni şi pământul şi cerul.

Poarta a patra a Muntelui

In inima inimii voastre e suflarea,
în suflarea suflării voastre e dorul,
în dorul dorului vostru e lumina,
în lumina luminii voastre este adevărul,
în adevărul adevărului vostru
sunt izvoarele Dreptăţii şi Iubirii Mele spre voi.
Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de Dreptate
că aceia se vor sătura nesăturându-se.
Dreptatea şi Iubirea sunt cele două aripi a Păsării Sfinte
care zboară inima inimii voastre în suflare,
suflarea suflării voastre în dor,
dorul dorului vostru în lumină,
lumina luminii voastre în taina izvoarelor din Munte.
Eu v-am născut din Apă şi fericiţi sunt cei ce însetează
de Izvor.
El nu e apă, ci foc de moarte mântuind aurul de pietriş,
de zgură, de metale vecine ce pot rugini.
E Apa Morţii de care vi-i frică – Dreptatea.
Apă Morţii curge trei zile şi se varsă în Ocean.
E Apa Focului care mântuie grâul de pleavă.
Voi înţelegeţi prin dreptate – pleava,
uitând că drepţii se ascund de voi
în schitul bobului de grâu .Si acolo mor, ziceţi voi,
dar nu înţelegeţi că oceanul e cel ce se varsă’n izvor,
iar nu pârăul de trei zile.
Oceanul Iubirii e mormântul gol fremătat trei zile
de noaptea groazei plutind ca untdelemnul
peste apa însetoşării voastre.
Mormântul gol şi giulgiu de pleavă dezbrăcat.
Nu este aici, au zis îngerii Grâului,
de ce îl căutaţi cu cei morţi?
Adevărat, adevărat vă spun vouă:
Oceanul e izvor, iar dacă izvorul nu este ocean,
el nu este din Munte.
Eu v’am născut din treimicul Apei
şi prunci ai Apei vă cer să rămâneţi,
nu să aveţi “dreptate”, ci “iubire”,
pentru că în inima inimii voastre
bate – pe ceasul vostru – inima Mea pentru voi.

Poarta a cincea a Muntelui

Seara îngerii culeg rugăciunile copiilor şi Mi le aduc.
Voi, oameni mari, nu mă înţelegeţi.