Poet și eseist, preotul Dumitru Ichim demonstrează cât de anevoioasă este supraviețuirea spirituală a diasporei românești. Născut în 1944, în județul Bacău, se stabilește în Canada, în 1973. Împreună cu soția sa, Florica Bațu, la rându-i, o remarcabilă scriitoare, desfășoară o susținută și rodnică activitate în rândurile comunității românești din Kitchener, Ontario, Canada, contribuind, printre altele, la înființarea Centrului Cultural Românesc și la zidirea unei biserici ortodoxe. Colaborează la numeroase publicații din Statele Unite, Canada, Germania și din România. De unde începe omul (1970) marchează debutul său ca poet. Publică volume de poeme haiku: Valea nisipului de aur (1977), Urmele (1977), Fântâna luminii (1993), poeme tanka: Dar în silaba Luminii plângeam orfan și greier (1987), Pasărea cu șapte aripi (1993) și volume de versuri: Melcul (1981), Cerșetorul porților de rouă (2001), Poem imaginar dramatic în cinci tablouri (2003), Floarea fântânilor pierdute (2003), Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (2012), Apa morților (2013).

─ Fundamentală poeziei dumneavoastră mi se pare revelația „mormântului gol”. De ce clădesc oamenii ziduri peste el?

─ Încep prin a vă răspunde indirect. Întotdeauna am evitat interviurile. Poate din sentimentul inconfortabil că ești cumva circumscris, pus într-o cușcă de „celebritate” și arătat mulțimilor, poate și din timiditatea de a nu „fi prins în cuvânt’”. În fine…
E bine că ați început cu metafora „mormântului gol”. Nu cred că mulți poeți au avut atâtea necazuri ca mine în a fi înțeleși corect pe ce limbă cântă. Sintagma la care vă referiți este din poezia Globalizare, din penultima carte, apărută în 2012 la Eikon, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov.
Fiind plecat de 40 de ani din România, fac parte dintre condeierii uitați de lume în Canada și tratat ca o fosilă „desțărată”. Se uită că hotarele țării nu sunt numai niște borne, și acelea destul de înghesuite și ruinate geografic, ci adevăratele hotare sunt cele din cuvânt, spirit și adevăr. Atâta timp cât mă rog românește, sunt „înțărat” nu numai liric, ci deplin ─ sunt lut românesc, sunt cuget românesc, sunt simțire românească.

─ Scuzați că vă întrerup. Termenul „desțărare” a rămas de pe vremea primelor valuri de emigranți români, avea alt context. Nu acceptați, totuși, puțină „desțărare”, trăind aproape jumătate de veac în altă țară, scriind într-o cultură deosebită nu numai de cea românească, ci chiar de cea europeană, practicând un alt mod de a gândi, de a te exprima etc.?

¬─ Absolut deloc. În cazul unui român, trăind în afara României, principiul vaselor comunicante nu funcționează ca în fizică. Faptul că vorbesc și în altă limbă nu-mi sărăcește limba română și, dacă, hai să zicem, te îndoiești de o nuanță lexicală, ce? e mare rușine să pui mâna pe un dicționar? Mai mult chiar. În cazul meu, fiind preot în Kitchener, Ontario, am creat aici o mică Românie. Pe o proprietate de cinci hectare, avem Centrul Cultural Românesc (una din săli are 500 de locuri), unde ne păstrăm, exact ca în țară, limba, tradițiile și obiceiurile noastre românești, avem Festivalul Folcloric Bănățean (la a 45-a ediție anul acesta, consecutiv an de an), avem cenaclu literar, avem biserică zidită românește din temelii, pictată ortodox cu toți sfinții martiri, cărturari și voievozi ai neamului nostru: Antim Ivireanu, Ștefan cel Mare (chiar pe iconostas), Constantin Brâncoveanu și familia, Daniil Sihastru, Sf. Calinic de la Cernica, Sf. Dimitrie Aromânul din Basarabi, sfinții martiri ai Ardealului etc. Deci, care e diferența între această comunitate românească și o comunitate din hotarele țării de acasă?

─ Da, e o situație deosebită care, oarecum, v-a privilegiat. Nu credeți?

─ Nu. Dimpotrivă. Mă refer la imaginea greșită despre poetul Dumitru Ichim. Și, revenim de unde am plecat. Când cineva se apleacă pe o carte cu poeziile mele, din două mișcări m-a desființat. Fiind cleric, stilul meu trebuie neapărat să fie „bisericesc”, ori „liturgic” și, indubitabil, arghezian, în cazul cel mai fericit.
Cartea Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, la care am făcut referire, a fost recenzată de unii fără măcar să fie deschisă sau, poate, răsfoită în fuga unui taxi. Așa m-am trezit că „psaltire”, în intenția mea însemnând o colecție de poeme, de psalmi ar fi o replică inspirată după o carte bisericească de slujbă cu același titlu. Ca să nu mai vorbesc de „apocrif”. Într-o recenzie „savantă”, cineva începea cu… apocrifele descoperite la Qumram, și săracul cititor avea impresia că sunt… arheolog sau muzeograf.

─ Asta o spuneți ca o glumă, nu?

─ Bine-ar fi să fie singura „perlă” din interpretările date cărții. Fără a te flata, ești printre puținele persoane, care ai situat poezia exact în contextul liric al scrisului meu. Globalizarea la care mă refer nu are absolut nicio legătură cu geografia, politica globalizării sau nu știu ce teorie a conspirației.
Una din figurile de stil ale poeziei este cea a imprevizibilului artistic. Fără imprevizibilul artistic, poezia nu ar fi altceva, hai să zicem, decât un tabel similar cu cel al mersului trenurilor. Cuvântul folosit de artist poate să rămână ceea ce de obicei este ─ piatră de zidire sau piatră de lapidare, dar și… piatră prețioasă, dacă îi găsești imprevizibila muchie de diamant a diferitelor valențe ale luminii. După ce ai citit poezia Globalizare, foarte ușor poți să-i dai titlul de lumen (lume = lumină), intenția autorului revelându-se la cercurile ce se nuntesc unul din altul: glob = lume = lumină.
În mitologia greacă, „globul” androgin este elevat spre prima treaptă de lumen prin crearea lumii (bărbat și femeie). Înțelesul mai adânc al acestei „globalizări” îl găsim în referatul biblic din Geneză, prin crearea lumii: pământ + viață. La acest glob androgin trebuie să fim atenți la ceea ce ne sugerează etimologiile celor două entități, cele două cercuri concentrice ale lui lumen ca lume, care vor naște pe cel de al treilea, care le va transcende pe amândouă. În această „globalizare”, globul androgin este elevat la sublinierea componentelor lui: pământ + viață (Adam, în ebraică, înseamnă pământ, iar Eva (Ișa), se traduce prin viață). Viața este creată din pământ, alegoric Eva fiind creată din „coasta” lui Adam. Pentru ca această „globalizare” să fie perfectă, lumen-ul nu poate fi numai la nivelul creativ de lume (pământ + viață = Adam + Eva), ci înălțată la cel de-al doilea nivel (etimologic și ontologic), al luminii. Ființa umană nu a rămas la nivelul de glob biologic (pământ + viață), ci a devenit persoană (chip și asemănare a lui lumen = lumină).
Numai în calitate de persoană, omul poate fi lume și lumină, în relație cu lumen-ul suprem, de care este invitat să devină co-creator al lumii prin „punerea numelor”. Fără acest act teandric, nu am fi putut vorbi niciodată de antropologie, ci doar de zoologie.
Riscul teandriei ne-a dus la paradoxul „mormântului gol”. Ori este mormânt și atunci nu poate fi gol, ori este gol și atunci nu poate fi mormânt. Un paradox nu este un neadevăr, ci, dimpotrivă, tocmai esența lui doxa, care „globalizează’” adevărul, plinește „adevărurile” noastre. Cum nu pot fi două adevăruri, nu ne rămâne decât Adevărul, pe care, neputându-l cuprinde, îl sugerăm prin paradox. Ce este adevărul? se întreabă toată filosofia greacă, și însuși Pilat e curios. Răspunsul este Logosul, Cuvântul, scris cu majusculă.

─ Ați putea spune aceasta prin alte cuvinte?

¬─ Aș sugera cartea lui Martin Buber, I and Thou, concepția lui Maxim Mărturisitorul și a Părintelui Stăniloae despre cuvântul ca gnoză, rațiune plasticizată, în relație cu Cuvântul soteriologic, persoana a doua treimică. Mai clar, aș face o paranteză. Ca profesor, filosoful Paul Tillich îi întreba pe studenți. Știm că „existență” (ex+sistere) înseamnă a sta afară din ceva. Știm că lumea, creația, existența a fost ex nihilo, adică a ieșit afară din nimic. Întrebarea este: existența care „a ieșit afară din” pe ce stă? La care tot el răspundea ─ existența stă pe Cuvânt.
Pe acest Cuvânt stă și misterul soteriologic al „mormântului gol”, afirmația prin negație. Omul nu numai că dialoghează, el se exprimă și se cunoaște prin cuvânt, ca persoană, este cuvânt, iar acest cuvânt are sens numai în relație cu alte cuvinte, pentru că și aceste cuvinte sunt spuse după „chipul și asemănarea” Cuvântului. Clădirile cultice, „biserică”, „sinagogă”, „moscheie” etc., sunt litere, dar duhul este cel care dă viață, duhul Cuvântului. Poetul este slujitorul și preotul cuvântului. El are misiunea grea de a mântui lumea prin kalokagateicul cuvântului ca principiu dătător de viață. Crizele lumii de azi izvorăsc din rătăcirea de la „globalizarea” poruncită de Cartea Cărților: „Ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”. Omul e chemat, prin poet, să fie cuvânt plin, nu vorbă goală, persoană, nu gloată, identitate creativă unică, fiecare având talentul lui. Finalul poeziei nu mai trebuie explicat prin vorbe. El e strigăt și mesaj de întoarcere a omului spre cuvântul ce duce spre Cuvânt ─ identitate și destin ─ adevărul că pentru omul ajuns la globalizarea teandrică, „mormântul e gol” .

─ Mâzgălim pe globul pământesc „meridiane și gratii”, observați într-un loc, și, din acest motiv, am fost lăsați repetenți „în clasa întâi de pământ”. E cu putință să ne răscumpărăm neputința și pustiul din noi?

─ O limpezire a ideii de „glob” și „globalizare” realizăm prin ceea ce menționezi, prin „mâzgălirea” lumii noastre. Lecție de geografie e o altă pildă a tragediei umane, cataclismul care are loc în ființa umană, când se rupe din armonia kalokagateică. Este apocalipticul nu ca revelație de cer și pământ nou, ci pragul eshatologic de urâțire a lumii: „Când s-a întors/ Învățătorul, din scrisul la tablă/ s-a îngrozit văzând cum școlarul/ îi mâzgălise globul pământesc/ cu linii paralele/ meridiane și gratii.// Rămas fără cuvânt, /l-a lăsat repetent/ în clasa întâia de pământ.” Învățătorul e scris cu majusculă, deci este Cuvântul. Școlarul, „rămas fără cuvânt”, prin actul lui, se rupe din transcenderea spre lumen, ajuns la „mi-e urât de” ─ expresie atât de sugestivă a singurătății. Mai mult chiar, el aduce și celorlalți din jur ofilirea spre meontic, gustul de neființă, ceea ce existențialiștii, în frunte cu Sartre, vedeau în aproapele „tu ─ iadul’”. Finalul poeziei e același ca în Globalizare. Școlarul este pus să-și „repete pământul”, nu prin metempsihoză sau reîncarnare, ci prin restaurarea omului-cuvânt prin Cuvântul „mormântului gol”. Numai astfel „e cu putință să ne răscumpărăm neputința și pustiul din noi”, folosind expresia ta. Limba română e capabilă de subțirimi și străvezimi ale cugetului, cum observa Blaga ─ este o limbă a filosofilor, așa cum latina a fost a celor din Evul Mediu. Astfel, repetentul nostru este „trezit” pentru „trezvie” (nu contează dacă nu găsim cuvântul în DEX), iar „pustiul” ființei umane îl va răscumpăra „pustia”, despre care vorbesc poeții și sfinții în războiul lor nevăzut pentru a ajunge la „frumusețea cea dintâi”. Oare nu cumva mânuitorul cuvântului prin artă trezește în noi „nostalgia paradisului pierdut”, se întreba unul din martirii slovelor noastre.

─ Neștiința noastră merge atât de departe încât „nici să murim nu știm”, o facem „de-a-ndărătelea”. E o boală specifică omului modern? A muri se poate învăța?

─ Răspunsul e dat de Eminescu: „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. El mă duce cu gândul la o anecdotă pe care Nicolae Balca, profesorul nostru de filosofie, ne-o povestea. La Socrate vine cineva cu rugămintea să-i predea copilului lui niște lecții de filosofie. Când să se învoiască asupra plății, Socrate îi cere 10 drahme pe oră, tatăl copilului, ca să scadă din preț, precizează că odrasla lui nu e un începător că a mai luat lecții și cu un alt filosof. Atunci Socrate îi cere 20 de drahme: zece ca să-l dezvețe de ceea ce a învățat înainte, zece, ca, după aceea, să-i poată preda filosofia potrivit metodei lui.
Deci, care ar fi modul de „a muri corect gramatical”? Despre existența noastră, ca viață, „știm că nu știm nimic, cum spunea Socrate, iar despre moarte, ce am învățat e greșit… gramatical. De aici, nonsensul vieții în fața morții sau invers. În amândouă cazurile, pentru că nu ne-am născut cu acest zid interior, începem gramatica la „timpul imperfect”: „Născut am fost la timpul imperfect/ și nimic/ nu a rămas în mine/ (măcar un tril de borangic) /să nu se vândă,/ în afară de/ propria mea neștiută osândă, / ca un vid / ca să păzească alt vid/ pentru care va trebui să fiu împușcat/ plătind pentru taxa de zid”. Ce este acest zid ? Fiind vorba de o „neștiută osândă”, moștenind vina altora, acesta nu poate fi decât Zidul Plângerii, pentru că am fost născut la „timpul imperfect”. Soluția potențială a evitării acestui Zid al Plângerii ar fi fost să ne fi născut cu acest zid în noi. În felul acesta, am fi început gramatica morții cu „perfectul simplu”: „De ce nu ne naștem cu zidul în noi?/ Ar fi perfect simplu./ Sau oare n-am găsi undeva/ să-l împrumutăm,/ iar apoi,/ după trecerea vămii,/ să-l dăm înapoi?”. Dar nici de moarte, nici de viață nu scăpăm. Acest zid trebuie ispășit, dar cum? „Aceasta e mai greu de spus/ când perfectul tău/cu îndoiala din altu-i compus”.
Mă întrebam mult, în școala primară, cum, logic, poate fi ceva „perfect”, dar și „compus”. Compus cu ce? Prin poezie, avem posibilitatea de a învăța ființa umană această translogică folosită de gramatica luminii…

─ Ați spus gramatica luminii? Există așa ceva?

─ Oare nu m-ai întrebat, dacă se poate învăța cum să mori? Și atunci nu ne trebuie o gramatică a lui lumen? Verbul „a fi” înseamnă „a deveni prin lumină, Lumină”. Uite cât de clar ne întreabă Kierkegaard despre această realitate translogică, nu pentru că danezul nostru nu ar fi auzit de genunile ontologice ale lui einai, ci tocmai interogativ să le sublinieze abisul neînserat: „Ascultă la țipetele unei femei în durerile facerii la ora nașterii, privește zvârcolirea agonică a unui muribund în ultimele clipe și dumirește-mă și pe mine dacă un lucru care începe și sfârșește în felul acesta ar putea fi pragul unei imense bucurii?” Și atunci de ce ne speriem de moarte? Din neștiință. Degeaba săracul Socrate striga prin iarmaroc oamenilor: gnothi seavton! Nu filosofia începe cu cunoașterea omului, ci mântuirea lui, starea de „trezvie” întru Cuvântul dătător de lumină. „Nici să murim nu știm/ după reguli de-adevăratelea/ ci pe dos, de-a-ndărătelea,/ deși cu moartea ne spălăm în fiecare dimineață,/ pentru fiecare rid – / o lacrimă”. To be or not to be, that is the question! De ce cădem la ultimul examen? Care este greșeala? Care este răspunsul corect?

─ Să fiu sinceră, nu știu, dar bănuiesc că răspunsul dumneavoastră nu poate fi decât al unui teolog, altfel la o problemă atât de serioasă cine ar putea să răspundă?

─ Poetul. Să nu uităm că teologul și poetul sunt colegi, stau în aceeași bancă și amândoi se pregătesc întru slujirea Cuvântului prin cuvânt. Și o spun fără nicio reticență că, de multe ori, la examen, se întâmplă ca poetul să fie cel care îi „suflă” teologului rezolvarea problemei și nu invers. Fiind colegi de clasă poetul, îi „suflă” răspunsul pe care ar fi trebuit să-l dea ca să nu cadă la examen: „Noi stăm cu spatele la zid/ și nu invers./ Ce oare melcul ne-a-nvățat,/ o viață-ntreagă/ predându-ne spirala?” Pentru teolog, răspunsul e clar, doar spus poeticește. La ce zid ar putea să se refere, decât numai la Zidul Plângerii? Metaforă și simbol cosmic. Dintr-odată, interpretarea noastră despre moarte, în fața Zidului, ia o întoarcere de 180 de grade. Cum? Melcul (simbolul învierii în poeziile mele) este cel care, o viață, ne-a predat teoria spiralei. Cercul lui thanatos în loc să se închidă implacabil, sigilându-ne destinul, se deschide spre alt cerc ─ taina spiralei.
Muream greșit pentru că stăteam cu spatele la zid, moartea ca moarte neroditoare de viață. Ca să învățăm a muri corect înseamnă să nu evităm, să ocolim acest Zid al Plângerii (revelația sacrului, al templului dărâmat și restaurat în trei zile). De realitatea zidului depinde existența unui dincolo ─ umbră a celor viitoare. Am întors spatele ucigașilor noștri, care pot să ne omoare numai trupul, dar, privind ca-ntr-o oglindă Zidul Plângerii, trecem peste ceea ce ne era condiție și găsim sensul morții tocmai în putința harică a lui dincolo, transcenderea în a deveni „templu al Spiritului”, folosind expresia Tarsianului. Dacă moartea prin execuție se face cu spatele la zid, a învăța să mori „corect gramatical” este: „Să mori cu zidu-n față,/ măcar o singură dată – corectul,/ că niciodată/ n-o să-ți mai vină timpul/ mai mult ca perfectul” (sublinierea noastră ). Acest „mai mult ca perfectul” al morții noastre este exprimat în literatura sacră a spiritualității iudeo-creștine, printr-un cuvânt cheie, pascha = trecere, însemnând sublimul libertății, nașterea spre o realitate nouă „din moarte la viață și de pe pământ la cer”. Abia după ce ai învățat cum se moare „corect gramatical”, ai ajuns la libertatea socratiană a lui gnothi seavton, la care face aluzie și Martin Heidegger, afirmând că, „dacă duc moartea în viața mea, o recunosc și o înfrunt direct, atunci îmi voi elibera sinele de anxietatea morții și mârșăviile vieții ─ și numai atunci voi fi liber să devin eu însumi”.

─ Dacă nu mă înșel, volumul din 1970 cu care ați debutat în poezie avea ca titlu o întrebare: De unde începe omul? Care ar fi răspunsul?

¬─ (Râzând cu poftă) Am abia …. 70 de ani! De ce atâta grabă cu un răspuns? Lucrez la el de o viață întreagă. Dacă persoana a doua a divinității se numește Cuvântul lui Dumnezeu, iar dacă omul este creat după „chipul și asemănarea” Lui, înseamnă că omul este și el cuvânt în devenire spre Cuvânt și se naște contemporan cu lumina. Nu zicem despre nașterea cuiva „că a văzut lumina zilei”? Care lumină a zilei pe la 2-3 noaptea? Oare nu e vorba de „lumen”? Bunăoară, animalul e circumscris în legile lui. Un bou nu poate să devină „mai bou”, pe când omul este o perpetuă devenire ca persoană, până când se identifică a fi cuvânt: „îți dau cuvântul meu’”, „ai cuvântul meu”, „pe cuvântul meu’”. Unuia care se limitează numai la nivelul de specie umană i te adresezi cu: „fii om!”, „fii om de cuvânt”, cunoaște-te pe tine însuți, conform chemării tale de cuvânt care a văzut lumina cea adevărată și a primit Spiritul ceresc.
A te purta „omenește” este deja depășirea busolei biologice; când ne orientăm spre „orizontul (răsăritul) cel de sus”, numai omenește să ne îndumnezeim din și prin Cuvânt. Poetul din De unde începe omul glumea într-un mod amar despre această devenire a cuvântului, ca ființă umană: „Niciodată lângă este,/ Totdeauna lângă oare,/ Un alt eu de lângă mine/ Așezatu-mi-a ulcioare.// Dincolo mă ispitește,/ Cestălalt nici nu mă știe,/ Cine mi te-a pus în față/ Braț greșit de terezie?/ Și sunt doi care se luptă:/ Eu cu eu, mine cu mine?/ Mă privesc într-o oglindă/ Și salut: Mulți ani, străine!”

─ E vorba de o alienare în această căutare?

─ Nici pe departe. Devenirea nu e evoluție, ci „a bea liniștea lui Dumnezeu, citându-l pe Georg Trakle, dintr-un izvor din codru”, spus altfel, devenirea omului urmează alte legi decât ale „mutațiilor” , cele ale iubirii. Cuvântul, chiar cel gramatical, capătă sens prin alt cuvânt, omul se limpezește spre genunile lui numai prin alt om. Drumul spre îndumnezeirea omului nu trece nici prin biserică, nici prin temple zidite de mână omenească, ci numai prin celălalt om care și el este cuvânt ca și tine. Alienarea începe când în celălalt vezi un obiect necesar și nu subiect de dialog, când celălalt îți devine oglindă: „Mă privesc într-o oglindă/ Și salut: Mulți ani, străine!” În iubire, nu există oglindă, pentru că numai sărutul este măsura omului. „Aceasta-i minunea, spunea Rilke, care se întâmplă de fiecare dată cu cei care iubesc cu adevărat: cu cât dăruiesc mai mult, cu atât au mai mult”. Și tot el despre această înflorire a lui Dumnezeu în om, o devenire a „omenescului’” până la nivelul când „orice obiect al iubirii este punctul de centru al paradisului”.

─ Am observat în verbul dumneavoastră un spirit al taumaturgicului prin frumos sau, folosind un citat din Novalis: „Poezia vindecă rănile pricinuite de rațiune”. Ați putea comenta acest aforism?

─ Fiecare lucru este un cuvânt al Creatorului și fiecare cuvânt are o rațiune. Conform filosofiei lui Maxim Mărturisitorul, vorbim despre o rațiune divină plasticizată, am putea zice, acest zbor al Spiritului Sfânt, pe care, în Geneză, îl găsim în „Duhul lui Dumnezeu [care] se purta pe deasupra apelor”, acel „tohu vabohu” fiind chemat spre forme raționale.
Ființa umană nu se oprește la starea de existență, ci și-o înglobează depășindu-o spre esse-nțialitatea „chipului și asemănării” Cuvântului, ousia lui ducându-l pe om prin întruparea Cuvântului la „homoousios to Patri”. Aici este marea taină. Dăruitul este și dăruitor, primitorul fiind, în același timp, și ofertă, „ale Tale dintru ale Tale”.
Rațiunea (zborul Spiritului pe deasupra netocmitului în devenire, spre forme raționale) nu este oprită la pragul formelor existențiale, și explicarea lor, nu devine ceva decorativ în actul spre esse, ci drum, semn, cale de revelație naturală spre supremul paradox al revelației supranaturale ─ iubirea. Aceasta nu este posibilă fără homoousitatea Cuvântului, trei persoane și o singură ousie. Dumnezeu se recomandă lui Moise, spunându-i că numele lui este „Eu sunt cel ce sunt”, dar un esse monologic nu este posibil fără taina treimicului. Cât timp rațiunea adâncește această taină, ea este cunoaștere abisală a spiritului, zborul lui pneuma spre genunile Iubirii și, în felul acesta, este ferită, prin iubire, de a deveni idol. Căldura credinței oferă rațiunii noi primăveri de prospețime și creștere. Iată de ce rațiunea din silogismul lui Descartes se înfundă în capiștea idolatriei. În locul „cunoașterii de tine însuți”, Descartes găsește de cuviință că rațiunea își este suficientă sieși, socraticul lui cognosco e înlocuit cu dubito. În locul „cunoașterii” și a „conștiinței” (com+scire), punem temelia casei pe nisipul „îndoielii”: dubito ergo cogito. Faptul că te îndoiești nu te duce la cunoașterea adevărului, pentru că adevărul este ceva în care trebuie să crezi, să ai încredere, nu să te afli în treabă de dragul de a fi „cugetător”, din specia de libre penseur. Credința îți dă „cunoașterea” și „conștiința”, dar îndoiala unde te duce? Dubito ergo cogito. Ei și? Cogito ergo sum!
De unde până unde „cogito” are vreo legătură cu „sum”? Cum spunea, nu știu care mare gânditor, a cugeta te face cugetător, dar esse-nțialitatea omului constă în cu totul altceva. Și, pentru a rezuma ideea lui Novalis că „poezia tămăduiește rănile rațiunii”, mă convertesc la cartesianism cu o mică reformulare: amo ergo sum!

─ Interesantă și originală interpretare.

─ Ei, nici chiar așa! Scriu cu pana, dar nu mă împăunez cu penele altora. E ceea ce am învățat de la dascălii mei. Poate, mult mai clar și mai limpede, despre acest amo ergo sum e exprimat atât de sugestiv de scriitorul Aurel Sasu în prefața Cuvântul din cuvânt la cartea Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (Eikon, 2012): „Poezia lui Dumitru Ichim vine către noi dintr-un miez de noapte, ascuns lumii de lacătul tăcerii. (…) Drumul lăuntric al omului a fost o lungă pribegie în nădejde și o deprindere cu răzvrătirea sufletului făcut primejdie cetății. Nu e, totuși, în adâncul acestor lamentații psaltice, arghezianul gust otrăvit pentru prădarea piezișă a sfințeniei, ci fericita memorie culturală a iubirii, a comuniunii în duhul tainei și a nepătrunsului tâlhărit de presimțirea rădăcinii de lumină”. Și aici, neapărat trebuie să fac o mărturisire. La sfârșitul lui 2012 (după vreo două operații de cancer, pierderea soției Florica Bațu Ichim, în 2010, atac și operație la inimă, bolnav cu o altă boală fără diagnostic precis etc.) căzusem într-o depresie într-adevăr… ioviană. I-am dat telefon lui Aurel Sasu să-mi iau rămas bun înainte de a pleca… dincolo. A fost singurul om, în acele momente groaznice, care mi-a întins mâna. În numai zece zile a apărut Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, la Eikon, prin grija poetului Vasile G. Dâncu, în condiții grafice extraordinare.

─ Și apoi?

─ Colac peste pupăză. Era cât pe ce să rămân numai cu colacul. Încă o operație, destul de gravă, dar unde merge mia, merge și suta. Vorba ecologiștilor: iarba rea nu piere niciodată.

─ Într-o publicație bisăptămânală din Canada, Agenda românească, mi-a atras atenția, în numărul din octombrie, un articol intitulat Anul 2013, anul literar Dumitru Ichim, semnat de profesorul Constantin Teodorescu și…

─ …vedeți ce înseamnă să ai un „naș” bun? Dacă nu ar fi fost Aurel Sasu să mă încurajeze în momentul acela de depresiune, poate că toate manuscrisele ar fi ajuns la gunoi.
În anul 2013, „mi-a rodit soarele”. La Cluj apare, la editura Eikon, Apa Morților, cu o prefață de mult regretatul Valeriu Anania. Apoi, în volume bilingve, cele mai multe poezii văzând lumina tiparului pentru prima oară: Den vita tiden – Timp alb, în traducerea Dorinei Brândușa Landen, cu o prefață Muguraș Maria Petrescu (Editura Hans Erick Forlag, Skarblacka, Suedia), Heshet e pafejuara – Nelogoditele tăceri, traducere în albaneză de Baki Ymeri, prefață de Dumitru Velea (Editura Rozafa, Prishtine), The Ideogram of my Soul – Ideograma sufletului meu, traducere de Muguraș Maria Petrescu, prefață de Theodor Damian, postfață de Muguraș Maria Petrecu (Editura Gracious Light, New York) și Le solitudini della pietra – Singurătățile pietrei, traducere de Danilo Tomassetti și Maria Niculescu, postfață de Dumitru Velea (Editura Ginta Latina), toate apărute în 2013.

─ Într-adevăr un an deosebit!

─ Din coincidență (să mă laud tot eu, că-s vestit pentru…smerenie!), tot în octombrie Asociația Româno-Albaneză a apreciat apariția volumului Nelogoditele tăceri printr-un număr special al revistei Albanezul și o diplomă de excelență, proclamând pe autor „Omul anului 2013”. Vorba lui Minulescu… absolut din întâmplare!

Interviu realizat de Flavia Topan