RĂTĂCIȚI PRIN CETATE STRĂINĂ

”Care pustiu la ora asta
o mai fi deschis?”

Te strângi în brațele mele,
dar eu tot greșit te-nțeleg
c-ai vrea să mă săruți,
dar tu îmi arăți cele două clepsidre,
de mâna a doua,
ce-abia le-am cumpărat.

”Nu mai suntem copii.
În Cetate
trebuie să ne purtăm
ca fiind oameni mari.
E nepermis să mergi
fără cuvinte-n clepsidră
pe străzile Cetății.
Uite-l la colț pe Diogene cerșind,
cu lampa în mână:
Dați-mi și mie măcar un pumn de nisip!”

Ochii tăi
îmi caută pădurile-n priviri,
și din nou
înțeleg greșit c-ai vrea să mă săruți,
dar ei mă imploră:
”Tu nu-nțelegi clepsidrele ni-s goale?
Că-i nepermis ca să mai fim copii?
Neapărat
avem nevoie de nisip, de cuvinte…
Care pustiu
la ora asta o mai fi deschis?”

PESTERA LUI PLATON

Apoi s-au aprins luminile în sală
și a trebuit să coborîm spre plecare.
Cum poate un ecran
pe care-a curs atât de mult sânge,
pe care-atâtea vieți
ca arborii s-au rupt prin întuneric,
cum poate să rămână
atât de alb și liniștit ca o pânză de mort?

Ne strângem mâinile mai strâns,
cum crește frigul din ecranul alb!
Și la ieșire
tragem cu coada ochiului
cum umbrele noastre trec pe ecran
și-ți spun de oglinda
chiar murdărită de timp,
cât de puțin,
ar fi trebui aruncată…

Ce bine e să cobori
spre plecare…

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario