Va fi ca atunci
când nu te mai saturi de moarte
de pe buzele
celui mai drag decât dorul.

Spațiul se resoarbe
în propriul lui cântec,
precum scrisul pe apă.
Ce nevoie de el,
când nici aproape
și nici departe
n-or mai fi?

Şi iar ca atunci
când nu te mai saturi de moarte,
iubirea-ţi va da
tot cerul să-l bei,
ca pe-un vin al pământului nou,
de pe buzele ei.

Timpul se va retrage.
Cine-ar fi prost să numere,
când poate culege?
Dacă în locul lui
ni se va da rodirea de aripi,
cine din voi ar alege
cârja amară și ghimpul?
Timpul
cu belciuge și chingă,
ca scrierea pe vânt
o să se stingă.

Va fi îmbrățișarea tuturor
ca la-nceput
când din primul fior,
luminii i s-a spus să fie
izvodul primului sărut.

Iubirea întru toate Iubire –
coroană și Domn!
Va întreba Fiul,
ca dintr-un greu
suspin:
” Îmbrăcat în negru,
e totuși viermele fără de somn,
al marelui chin.
Poate Dumnezeu
cu-n vierme să fie vecin?”

Toate ceasloavele s-au închis
și nu e buche rămasă zăloagă
să toarcă-un crâmpei din firidă.

Cel cu ochi mereu de-ndrăgostit
privește la viermele neadormit
cum în altarul lui de crisalidă
mătasea de flutur și-o cântă.
Viermele marelui chin
se roagă.
Dumnezeu cu primul lui cântec
din nou e vecin!

Iubirea-i tot iubire!
Ea nu-i dăscălita din pagini de școală,
cu inimioare
și roză lângă roză.
Iubirea-i viermele neadormit!
Voi n-ați văzut, pentru zvâcnit
se micșorează inima-n chenoză?
Că veșnicia nu e veșnică suflare,
ci răsuflare,
și toate,
timp și spații,
or să se scuture,
doar viermele neadormit
pe brațul Lui de judecată,
va fi pecetea de lumină,
ca fluture,
când toate-n toate s-or întoarce,
prin inima-I deschisă ca de Tată.

Doar prin chenoză,
Iubirea se întoarce
la prima ei Grădină.