Cenuşa petalelor
Si străzile s-au molipsit de la oameni cu beteşuguri, fărădelegi şi boleşniţe. Dar câtă deosebire între oameni şi străzi! Când un om e prins că a fost, îmbătrânind pe ascuns, e scos din fabrică sau de la birou, spre sfârşitul zilei, precum se scot şi sacii de gunoi. Toţi au mănuşi. Lungi. Până la coate. Până la umeri. Mănuşi chimono. Mănuşi răsfrânte pe sub bărbie. Mănuşi de întins mâna. Mănuşi de dat din cap şi de făcut cu ochiul. Când te-au scos şi te-au depozitat la curba drumului, nici n’ai terminat ţigara că lângă tine e adusă o îngemănare a ta. Iţi aştepţi târzielnicul înger păzitor şi te trezeşti în locul lui cu un sac de gunoi. Te uiţi peste umăr. Când toţi au plecat îl rupi cu unghia de la degetul arătător. Din el se revarsă pe caldarâm mănuşile lor: mănuşile ochiului şi ale deochiului, mănuşile urechilor, mănuşile zâmbetului de fermuar, mănuşile urărilor de bine, mănuşile pupăciunilor… pretutindeni mănuşi. Intoarse pe dos, duhnind a labă şi lăbuţă parfumată.
Dar cu străzile e diferit. Unele sunt făcute de oameni, altele de copaci. Cele făcute de copaci sunt largi, spaţioase ca o poveste, iar aleile paralele cu copacii poposiţi din alte veacuri curg până pe tărâmurile mării. Când străzile îmbătrânesc nimeni nu le scoate afară din cetate. Străzile făcute de copaci se aseamănă cu străzile plănuite după zborul porumbelului. Seara, pe umărul mării, le vezi cum îşi pleacă uşurel capul. In visurile lor înfloreşte teiul şi tinerii se sărută.
Vai şi iarăşi vai de străzile făcute de om după chipul şi asemănarea lui. Parcă s-au născut bătrâne şi cu casele scofâlcite. Când văd un om încep să-l spurce, ridicându-şi poalele, hilizându-se în sughiţuri guturale din buzele strânse sub nas ca o prună uscată de şoric. E groaznic să cazi noaptea în coşmarul străzilor făcute de om. Unele de bolişte şi de urât ajung neputincioase făcându-şi nevoile pe ele. Sanitarii le scot scutecele, dar le aruncă alături de pat. Iarna se aude lupul cum urlă de după lună. Din când în când trece pe rând când un câine, când strigoiul lui, lingând bubele purulente ale cărămizilor. Nimeni nu curăţă cetatea de străzile omului. Nimeni nu le duce la spital sau la doctoral de nervi. Nimeni nu le duce la morgă. Casele funerare nu vor să le îngroape. Bătrânii cetăţii îşi declină orice responsabilitate declarând ziariştilor că ele aparţin ceasornicarului.
Cu totul altceva e când un om de pe străzile omului se îmbolnăveşte. Imediat e prins şi închis în spital. In primul rând e legat. Mâinile de barele de la pat. Venele sunt înţepate cu tot felul de tuburi şi fire de care atârnă doctori, fluide, felceri, vitamine, sfătuitori sociali, măturători, vitamine lichide, surori solide şi antibiotice. Ti se administrează somn. Te trezeşte, în cazul în care ai adormit fără biletul de voie, să-ţi spună că somnul face bine întrebându-te de ce nu dormi? In spital eşti proprietatea spitalului. In spate ţi se măsoară de câte ori respiri, dacă nu ţi s-a lungit limba şi ce-ţi vorbeşte inima şi către cine bate. Si iarăşi trebuie să ştii că nu degeaba pe uşă ţi s-a pus un număr şi nu degeaba cartonaşul cu semnul de pericol: craniul cu cele două cuvinte încrucişate!
000
A înflorit teiul la capătul străzii dinspre mare. E atât de multă lună mai în crengile lui! Luna mai lipseşte din calendarul străzilor făcute de om ca şi numărul 13. Câte cărări încep să se cânte din buciumul teiului! Ce-ar fi dacă aşi lua-o pe aici până la porţile raiului? Numai albinele se aud. şi sevele luminii. E cald. E bine Asi vrea să intru şi eu, dar pe pragul raiului a adormit mielul. Mă voi reîntoarce mai târziu, mi-am zis. Se aud şi valurile mării acum. Imi vine să îngenunchez pe prispa teiului. Mi-am luat inima de subţiori, ridicându-o până sus. Până la floare. Inima a auzit dinspre străzi paşii ceasornicarului şi de frică s-a scuturat de petale. S-o fi trezit mielul? A rămas numai flacăra din flacără şi numai teiul îmi ştie cărarea. Din cenuşa petalelor – Phoenix!
Kitchener,Ontario
dumitruichim 