Focul din vatră ne aruncă pereţilor

lăcomire albă de umbră, joc şi scriptură.

Iarba necuratului lângă  potirele desenate

după lumina de mână şi noaptea de tipar.

 

Nălucile heleşteului – dezbrăcare de punte;

Incă puţin şi ora va cade târziului fructă

şi fără de legea şi seama se tropăie

treaptă

cu

treaptă,

ogiva întâia şi vama a doua, dar cine-mi va trece

de-a lungul de umbră,

de-a lungul de foc?

 

Să cânte de-acum vegetalu-n crispare de rocă;

Măria Sa Domnul sfârşi geografia de lacrimi

şi fruntea şi-o pleacă de-a timpul spre lutul de oală.

(………. va fi din nou roata? Care olar va desprinde

sigiliul de iarbă

spre fire-ar să fie lumină?………………………………..)

 

Bea din lup şi din fecioară!

Ulciorul cândva fusese schivnic prin pădurile moldave;

iar de cauţi înţelesuri fie-ţi stelele uşoare

ca şi umbrele de vultur, să ajungi către obârşii

unde Mirele te-aşteaptă timpul lui să-ţi împrumute,

moartea lui să-ţi împrumute,

trupul lui să-ţi împrumute.

 

Dacă ne cunoaştem umbra de ce nu şi focul din vatră

povestindu-ne cenuşă

când prin sălcii                      când prin aer?

Judecat să-mi fie mersul

după flacăra de-atunci

multe-n una-nchipuite pentru frunza-nscrisă-n tei;

că deşi erau în frică, doar pescarul – altor mări

a plecat ca să destaine taina tot mereu a taină,

focul coborându-şi frunza din Copacul Pogorîrii.

 

 

 

Tot mereu spre alte treceri, tot mereu ne-dor spre  umbre

ce la rândul lor sunt ore

din acel ce-şi poartă umbra prin luminile mărunte.

Si de-a pururi… şi de-a pururi….

niciodată… niciodată?

Timpul crud, oh, totuşi muşcă

mărul  cercului, dar mugur

a-nflorit din salcie.

 

Cunoscuţi – înainte de veac – în blestemul de-a nu ne cunoaşte…

 

Nu-i nimeni  să-i bat în poartă? Unde e cugetătorul,

prea iscoditorul eonului acesta? Unde-i sunt porţile?

…că tot ce afirm, pe sub piatră se face-ntrebare

pe drumul lăuntric de sare

curgându-ne dusul spre crucea

înfiptă în patru izvoare.

 

Toţi au plecat. …şi-n faţa mea – numai pietrele!

 

Focul în vatră ne toarce a umbră. Ai cui suntem pereţii?

Zidarul ne-a lăsat însemnele şi , vai, cum ne cheamă semnele!

Ce-ar fi să ne însemnăm cu ele spre zidirea de Ană?

Furtul ar fi ca o jertfă de noi pentru noi,

jertfă de cântec şi ardere de tot,

dar totuşi

e‘nainte  de solstiţiul gustat euharistic

când sunt aduse toate pentru toate

şi Pasărea e-n chipul limbilor de foc,

când pentru-nvrednicire ne rugăm

cu toate pădurile ce stau mărturie copilului ce-am fost,

cu toate iazurile fiitoare de-a chipuri din unul în altul,

cu toate îndoielilel până la  floarea- de- colţ.

 

Glasul apelor strigă ecouri de foc pentru ziua întâia

a celor trei nopţi şi acelaşi soare,

a celor trei zile gemând după singura Noapte

născând Răsăritul.

Salcie şi tei, apă şi foc – auricularele scrieri

pe unde ne bate în poartă

inima la toate morţile noastre.

 

Ale cui ne sunt morţile? Ziua Intâia ne ştie

răcoritorul legământ de flăcări, creangă de busuioc

şi-acele miresme din odaia bunicilor înserate sub grindă.

Iar  şi mai sus e ziua-a  opta  – cuibul rândunelelor

dintre spiţele carului mortuar –

pecetea lutului nostru din piatra

Coloanei de Foc.