Ce fel de lacrimi – fruntea-Ți, de au topit rubinul!
Prea cuvenit coroanei, curgea pe-obraz de Mire.
De nuntă? Pâinea frântă și pe urzică vinul.
Găoacea mi-e pustie: Tu cine ești, Iubire?
Te plăsmuiește gându-n hlamidă-mpărătească,
Uitând, că doar o dată I-ai îmbrăcat porfirul.
Din putregai de ape, cu lotusu-mi de iască,
Iar nu-nțeleg: Cum spinii rodiră trandafirul?
Bolboroseli savante teologhesc năucii!
O cioară mult mai bine în acatist se roagă.
Desculță, -atâta știe, prima silabă-a crucii,
Cum spaima-ți rupe glasul și răsuflarea-ți leagă.
Chiar peste moarte – brațe spre mine-ntinzi ca Mire.
Cum să nu țip, ca Toma: Ești Dumnezeu, Iubire!
