Vrei, tigvă, înțelesul, scris, clar ca al țidulei,
Când inimii-i dai țolul ce-a fost cândva al javrei?
Iubirea e ca fumul subțire-al libelulei,
Ce-n undă își reflectă isonul trist al lavrei,
Neîndrăznind atingeri a vorbă grea ce-ntină.
Cine-a văzut asinul cu-acvila-n jug să tragă?
Asemenea mi-i pilda poverii de lumină.
Grai, ochiul, cum să spună că-mi ești cu mult mai dragă?
Din codri-aduc stihira, vis de luceafăr, pură,
Mireasma-n sfânt de cetini înalță căpriorii.
Sărută-mă-n sonetul ce duhul morții-l fură,
Dând inimii iar tronul și cerului cocorii.
Cu încă-o piatră scumpă sporește-n psalm coroana:
Mai ai cumva din vinul ce l-am sorbit în Cana?
