În Vinerea Mare,
ca o vedenie străină
în biserică a intrat
o albină.
Unii voiau să o prindă,
să o omoare,
dar biata albină
și-a văzut de zborul ei,
ignorând cernute priviri,
până sus la icoana
Bunei Vestiri.
Peste înger și-a înnoptat
dojana:
”De ce ai înflorit,
după-al cerului port,
atât de târziu
luminilor risipele
cu amândouă
aripile?”

In ultima noapte
n-a mai rămas nimic de risipit
și la scroafe
când o făceam pe calfa,
amintele
Ți-a unduit cuvintele,

și nu-nțelegeam: ce ai vrut
să spui de brațele Tale
că sunt și omega și alfa?

Mereu în grabă, dar pe dos tipsiei,
iar mie însumi – risipirilor mărunte,
frânturi din tot ce povesteai Mariei
mă întristau ca umbra grea de nuc.
Amarul din cuvântul Tău,
cu-apăs icnit ce pe ascuns să-l duc,
chiar inima mi-a spart-o.

Cu câtă bunătate istovul Mi-ai mustrat:
”Marto, Marto…!”
Voiam ce nimeni n-a gândit,
la prânzul meu de cină să-Ți aduc
în blide aurite, argintate
cea mai gustoasă slovă din bucate,
ca unui împărat cinstindu-Ți ospeția.
N-am fost nepăsătoare,
deși nu Te-ascultam, lângă picioare,
precum Maria.
Tu nu știai când îi vorbeai de moarte,
cum inima-mi rupeai în două Marte.
Când eu îți roboteam cea mai aleasă cină,
Tu îi vorbeai de-o alta,
în foișor, necuget de străină,
de Pâinea ce s-a pogorât din cer
și-n trupul Tău se frânge,

”Azi dimineață
m-a speriat frumusețea-i de floare
și-am întrebat-o despre mama ei.
Mi-a răspuns
că aparține Sfintei Fecioare.
Dar de ce ai lacrimi în geană?
l-am întrebat pe trandafir curios.
Nu mi-a răspuns nimic,
dar eu cred că plângea
că lucrul cineva i l-a făcut de ocară
și i-a bătut cuiele pe dos
cu spinii în afară.
L-am întrebat pe Iosif cumva
( că-a-mbătrânit de când e tâmplar)
dacă-a mai văzut așa ceva
și să mă ajute
pe bietul trandafir să-l repar.”

”Nu Te cert. Altădată,
de vei cunoaște ora târzie,
nu mă lăsa să fiu îngrijorată;
să Te strig
și doar ecou din ecou să aud,
și nu glasul Tău.
Mă temeam
să nu fi pățit ceva rău.”

”Eram în livadă,
răspunse Copilul, sub agud.
Cine-ar putea nespusul să-l creadă?
De-o frunză atârna un mormânt!
Aeve negraiul era în borangic,
iar înlăuntru un fluture mic
cu ușa-ncuiată și prinsă-n descânt.

Ce mult iubea Copilul
să-l ajute pe Iosif
la dulgheritul lui de tâmplar
ținându-i în mână lumina
ce despletea firea untdelemnului!
Ce mult îi plăcea mirosul lemnului
amintind de graiul lui Iosif!
Bătrânul deprinsese
un pronunțat accent al florilor
din țara de leagăn al norilor.
Iubit fiind, fiecare copac,
bătrânului umil

îi împrumuta pentru fiecare scândură
amintirile lui subțiate până-n povești –
setoase genuni care-ngândură
ochii mari și curați de Copil.

Măsuța lor din odaie
era rotundă și cu trei picioare,
dar o astfel de masă,
cât șopronul de mare,
niciodată Copilul nu a văzut.
Lucrau peste pragul de seară-n târziu.
Când îl întreba pentru ce-o fi anume,
de putea să strângă întreaga lume,
Iosif îi răspundea peste lemn prohodit:
”Poate de nuntă, dar nici eu nu știu.”

Și-l întreba din nou pe teslar,
( mângâindu-le cu vârful deștelui)
de ce la toate scaunele pe spătar
a cioplit litera Peștelui,
iar pe cel din mijloc
de ce a sculptat și soarele și luna
ținând deasupra cununa,
ca stema cocorului
sub pisanie de leat cenușiu?
”Poate o fi jilțul Păstorului,
dar nici asta nu pot ca să-ți spun,
că noimei încă nu-i știu
nici scrisul, nici zborul.”

***
După întâmplarea din templu,
la 12 ani,
când coborau Ierusalimului priporul,
în drumul spre casă,
s-a oprit Iosif și-i arată copilului Iisus
Foișorul.
”Acolo sus,
va sta ciudata-ne masă –
fructa mâinilor noastre târzie.
Va fi pentru nuntă, va fi pentru Cină?
Numai Păstorul
poate că știe
și plaiul bogat în apus,
cu vârf sângeriu,

Poate Copilul
să fi fost mai înalt decât crinul,
să zicem cu-o șchioapă.

Ca în orice casă de la țară
e mai multă pace decât mâncare,
dar destulă pentru prânzul de seară.

A lapte fiert se simte, colac și ionatane.
Nimic nu seamănă ca în icoane.
Hainele lui Iosif n-au croială-n lumini,
nici nu miros a fum de tămâie,
ci a rumeguș de cedru, a clei și rășini.
Poate candela pare a fi din icoană,
dar gustând lumescul din mireasma pâinii
altfel îi clipește lumina din geană.
Și nici Maria
nu-i cu aureola aurului greu,
dar totuși prin ochii ei de fecioară,

vezi cum privește spre Copil,
din spatele lor Dumnezeu.

Încet,
și mai încet,
târguindu-se cu măslinii,
încearcă să pătrundă seara
și peste Nazaret.

Maria,cu acul
căznește la gherghef
să prindă din albastru
începutul stelei din undă –
nălucă de aur, sau duh de sidef?

Umbrele încep să se-ntindă…
Nevăzutul înger al casei
cântând ține în pumni
puișorii de rândunică
din cuibul de sub grindă
până va veni mama lor.

Din vârf de daltă și briceag
Bătrânul Iosif i-a cioplit
un miel și un asin.
După ce îl privește cu drag

se-ntoarce la rindea și geluit.

După un timp Copilul,
prin rumeguș și talaș,
cu ochii mari de taină,
îl trage de haină,
ceva foarte grav vrând să-i spuie!
Cu mânuța
strânge în palmă două cuie:
” Tu nu știi acestea
cât de rău înțeapă și mușcă?”
Și mustrător îi face și semn:
”Oare ție nu ți-e milă de lemn?”

Maria aruncă ghergheful
și-L strânge la piept pe Iisus:
” Of, Simeoane, Simeoane…!”

”De unde mă cunoști
că spui că vicleșugului nu-i port
în sânge nici otrava, nici veninul lui?”,
nedumerit L-a întrebat Natanail.
” ‘Nainte te-am văzut cerșind
smochinului
o binecuvântare din lemnul lui de har,
răspunse Fiul de Teslar.
Ești singurul pregustător de semn,
cum Tatăl meu, atoatecreator,
de îngeri puse sub lăcat,
chiar mai presus
ființei lor,
(cum, taina n-ai aflat?)
pe toți copacii i-a făcut din lemn!
De-i leagăn, sau lingură,
sau cumpăna fântânii,
sau jgheabul sau găleata,

de-i punte, sau e fus,
subțire spumă de vioară,
amin, amin, vă spun a câta oară?
Numai prin lemn vorbește Cel de Sus!
Și lemnul Mă cunoște ca pe-un tată,
lăsându-mă să trec
ca printr-un nor prin ușa încuiată.
Când m-or sui pe lemnul Meu
abia atunci veți limpezi cuvântul:
Numai prin lemn ne-mbrățișează Dumnezeu!