FRIGUL LUMINII

Tags

,

Muntele Sinai-Jebel

Iadul a întins
acoperemântul
și s-a făcut întuneric
peste tot pământul.
Fiecare suflare
s-a rupt pre din două
de la ora șase până la nouă.
Oare
noaptea o fi ajuns și pe Sinai,
fără ca muntele să nu strige și el:
Eli, Eli, lama sabahtani?

După ora a noua
lumina cu hainele rupte,
lumină veștedă,
de parcă-o gălbejise grota,
apăru lângă cruce
pe Golgota
și zise Celui
ce prinse moartea-n cârlig:
Dă-mi rănile Tale că tare mi-e frig!
Mă suge frigul de rază, de vlagă
și numai frigul
e tot ce găsesc în desagă,
frig de pe muche de coasă.

Am fost până la soare,
bătându-i în poartă,
dar nu era acasă.
Numai pe prispă avea
pentru pomana Lui –
oalele și cănile.

Iosif și Nicodim veniră
și I-au spălat rănile:
Hai, vino,
du-te la soare lumino
și cere-i
giulgiul
ce-l toarse din floare cu-n flutur
de azi dimineață.

De jur împrejur,
cerule, suci-i…! –
Hultani și uli și cioroane,
zbor tot mai aproape să lupte
cu oaspeții crucii
opriți în piroane.

Era spre seară –
lumina-n sfințit.

Șarpele,
nu departe de Fecioară,
cu capul zdrobit
tânjea ca să moară
sub streșini de seară
după rânduiala firii
cum i-a fost scris
sub fulger de nor,
când,
deodată
un croncan
îl prinse din zbor
și începu să-l bălăngăne
peste locuri neumblate de omul curat,
și copaci
cu hâdul de monstru pustiu,
ce urâciunea și-o zăngăne
să nu se apropie
nici dropie,
nici capră,
nici tot ce e viu
cu solzi sau cu blană.
Bietul croncan
abea foarte târziu
și-a dat seama că-n cioc
e însuși satan
cu chipul de șarpe
și-l azvârli să cadă, cu scârbă,
în prăpastia hârbă
din pustia vracului.

COLINDÂND DE-A LAZĂRUL

Tags

,

PJ-BF614_TANNER_G_20120228182027 - Henry Ossava Tanner The Ressurection of Lazarus 1896
foto: Henry Ossava Tanner – The Ressurection of Lazarus (1896)

În grabă
mi-am luat vocalele,
dar am lăsat la fereastră
vița de vie
cu cârcee arabă,
cum și-o scrie cu smalț
oalele,
ce se dau de pomană
la Sântă Mărie
lângă puntea atât de albastră…

Vița de vie
din mine-a fugit pe icoană,
și-aseară lângă iaz
când mă jucam de-a cuvântul,
mi s-a părut că două vocale
se nuntesc pe obraz,
dar cred că vița tăiată
își lăcrăma
pământul,
sau poate chiar le-a furat,
rotindu-s-ar luiși deochiul,
c-am simțit
cum zorii mijesc a păcat –
gâdilarea din rouă, cu ochiul,
părută, și totuși destulă
când îngerul Tău se rotea,
precum o libelulă
peste iaz ca năluca de stea
ce-a căzut.

Am vrut ca să-i strig
minunii
petalele,
pe care numai îngerul Tău le rostise
vocalele,
scrisul cu smalț de pe oalele
ce se dau de pomană.

…și s-a făcut cum în piatră e frig
că înghețasem de frică în fără-de-glas
și-atât de singur am rămas,
că până când și zarzărul
plecase din lume, demult
și tot ce puteam să ascult
erau depărtărilor
clopotul apei și-al zărilor
de-a lazărul.

SĂ NU TE APROPII

Tags

IMG_0333

Să nu te apropii de el…
Cuvântul,
cu-ascunsul de cer în grăunță,
a-ncercat să mă afle,
să-mi fure
litera mea,
mai grea
decât umbrei pământul.
De ea mă întreabă în șoapte
cam cum se pronunță
cumpănirii de noapte?

Parcă-i vis vegetal,
basmului tors albastră risipă.
O fi fluture, sau umbra duhului?
Petală o fi, sau aripă?
Culoarea-n sfială, luminii fiorul,
se joacă pe muchi de cristal
de-a dorul
văzduhului.

Și nu e părere,
scrisul cusut
e al acului,
al celui ce încă mai poartă
coroana de rigă
al macului.

Să nu te apropii de el,
stai cât poți de departe,
dar nici nu șopti că ți-e frică,
razele lui – cântărirea-n citit –
cu ghimpi te urzică
de dulcele dor
al gustării din moarte,
ție însuți – fructul oprit.