RECITIND PE SOREN KIRKEGAARD

Tags

, ,

Avraam si Isaac - jertfa 3

Stelele cerului,
precum și nisipul
oglinzilor lui
numindu-l pre Avraam –
tuturor neamurilor
părinte,
dar Tu cum L-ai strigat
când i-ai cerut pe unicul fiu,
ultimul rod al părului alb,
să ți-L aducă jertfă?

Mai repetă-ne,
Kierkegaard,
prințul adâncului fiord,
lumea are urechile vechi
ca genunchiul cămilei!
Iară
și iarăși repetă-ne-ntr-una,
cum era atunci,
în dis-de-dimineața lumii
când Avraam
își privea fiul,
pre cel unul născut din tatăl,
urcând pe Muntele Jertfei
cu aripi de lemn nezburate
înălțătoarelor flăcări?

Știu, Soren, ce spui –
”frică și cutremur”!
Dar acestea
și mai mult decât acestea
au fost atunci,
în dis-de-dimineața lumii,
când nimeni nu vorbea de moarte,
și totuși Avraam privea
cu ”frică și cutremur”,
amețitorul drum, spirala-n vâlvătăi –
urcuș al înfierii.

Pentru cel vechi de zile,
părintele neamurilor,
fiul
era mai presus
decât toate stelele cerului…
Toate deșerturile,
bob de nisip
cu bob de nisip socotit,
n-ar fi putut să găsească
un singur cuvânt să fie egal
cu primul născut,
cel fără prihană de număr,
fiul tatălui –
cuvântul.

Da,
frică și cutremur a fost
pe fața întregului pământ…
Și fiul a-ntrebat a doua oară
pe Avraam, părintele neamurilor:
”Tată,
dar unde este mielul de jertfă?”
Și era dis-de-dimineață,
ne spune Kierkegaard,
prințul albastrului fiord,
când părintele neamurilor,
călca,
urcând prin umbrirea Fiului,
cu frică și cutremur…

Ce-a fost apoi,
Avraam
n-a înțeles prea bine,
că-i povestea din bob în bob
bătrânului tahigraf,
că L-a strigat pe Dumnezeu
Tatăl,
dintru adâncuri L-a strigat pe Dumnezeu
Tatăl,
de profundis clamavi Te Deum:
Eli, Eli lama sabahtani?
Dar Tatăl nu a răspuns,
ci doar aripa văzduhului înalt
s-a auzit:
Acesta este Fiul Meu cel iubit…

***
Avraam, fiul său și îngerul
priveau,
cât un răsărit de soare –
focul de jertfă al înfierii:
Acesta este Fiul Meu…
dar părintele neamurilor
abia ieșind din frică și cutremur
a băgat amândouă mâinile
prin vâlvătăile focului,
de parcă-ar fi pierdut ceva
scormonind printre cărbunii aprinși
până-și umplu căușul palmelor
cu jăratec
și țipă din rărunchi către înger:
Ia-i și fugi,
drumul e lung
cum n-a mai fost noapte să țină trei zile,
și întunericul la fel e de lung,
dar pumnul acesta de cărbuni
o să-ți fie de-ajuns
până la răsturnatul pietrei de mormânt
din ziua Înfierii.

Era dis-de-dimineață
în prima zi a săptămânii
când Avraam,
părintele tuturor neamurilor,
se cobora cu fiul său,
fără frică,
fără cutremur
și fără lemnele crucii…

COPILUL ORFAN ȘI STINGĂTORUL-DE-LUMÂNĂRI

Tags

, , ,

fetita rugaciune

Printre făclii,
aprinse
pentru Fecioară și Prunc,
copilul
a strecurat în nisip
o narcisă.

Stingătorul-de-Lumânări,
uitând să-și pună ochelarii,
se-ntunecă la chip,
și suflând de trei ori
deasupra narcisei
se duce.

Copilul se uită după el,
apoi își face cruce
în fața icoanei,
din inimă de tisă,
și din ascunzișul hainei
mai scoate-o narcisă.

Ca omul mare
sfătuiește pe Maică
oftându-și
când dorul,
când teama:
”Una – pentru tine,
una – pentru mama!

Și să ai grijă de ele
nu cumva să le afle
când se va-ntoarce din nou
Stingătorul.”

ALBASTRU DE NU-MĂ-UITA

Tags

,

noi-doi-si-restul-lumii-2- nu-ma-uita

Numele ei era Gretel
precum al cărării coborând
din basmul Fraților Grimm.
Avea părul lung –
noapte furată din corn nibelung,
și ochii tristeții din Rin.

– Spune-mi în graiul străin
al codrilor tăi,
când cerul din cer se îngână,
cum se spune
”a merge mână în mână”?
– Privește la buzele mele
și sune încet:
”Vergiss-mein-nicht”
ca tremurul stelei
zâmbind prin brădet.

– Dar atunci
când totul din tot se descântă
în cântec de seară
ca apa-n răpiri de vioară?
– Privește la buzele mele
și-n rarul fior
repetă-un luceafăr de seară:
”Vergiss-mein-nicht.”

– Dar când iubești
și nu știi să spui
care-i cuvântul ducând spre inel?
– ”Vergiss-mein-nicht”,
zi după buzele mele, la fel.

…și oare ce o fi fost
de buzele noastre-au tăcut
s-oglindească sunetu-n sunet?
Din privirile tale
ca Rinul curgându-ți balada la vale,
am înțeles
că și la primul sărut,
de care
și ție ți-era frică,
”Vergiss-mein-nicht” s-ar spune,
dar buzele mai bine decât noi
tăcând, voiau să-l zică.
– Dar, ce șiret mi-ai spus:
Mai mândru ar suna,
ecoul repetării lui,
de s-ar rosti și-n limba ta,
”Vergiss-mein-nicht”,dar nu oricum,
ci numai doar așa precum sărutul
cu-adevărat traduce – lutul
spre divin,
când apele se-ntineresc în vin.