Să nu te apropii de el…
Cuvântul,
cu-ascunsul de cer în grăunță,
a-ncercat să mă afle,
să-mi fure
litera mea,
mai grea
decât umbrei pământul.
De ea mă întreabă în șoapte
cam cum se pronunță
cumpănirii de noapte?

Parcă-i vis vegetal,
basmului tors albastră risipă.
O fi fluture, sau umbra duhului?
Petală o fi, sau aripă?
Culoarea-n sfială, luminii fiorul,
se joacă pe muchi de cristal
de-a dorul
văzduhului.

Și nu e părere,
scrisul cusut
e al acului,
al celui ce încă mai poartă
coroana de rigă
al macului.

Să nu te apropii de el,
stai cât poți de departe,
dar nici nu șopti că ți-e frică,
razele lui – cântărirea-n citit –
cu ghimpi te urzică
de dulcele dor
al gustării din moarte,
ție însuți – fructul oprit.