foto: Henry Ossava Tanner – The Ressurection of Lazarus (1896)

În grabă
mi-am luat vocalele,
dar am lăsat la fereastră
vița de vie
cu cârcee arabă,
cum și-o scrie cu smalț
oalele,
ce se dau de pomană
la Sântă Mărie
lângă puntea atât de albastră…

Vița de vie
din mine-a fugit pe icoană,
și-aseară lângă iaz
când mă jucam de-a cuvântul,
mi s-a părut că două vocale
se nuntesc pe obraz,
dar cred că vița tăiată
își lăcrăma
pământul,
sau poate chiar le-a furat,
rotindu-s-ar luiși deochiul,
c-am simțit
cum zorii mijesc a păcat –
gâdilarea din rouă, cu ochiul,
părută, și totuși destulă
când îngerul Tău se rotea,
precum o libelulă
peste iaz ca năluca de stea
ce-a căzut.

Am vrut ca să-i strig
minunii
petalele,
pe care numai îngerul Tău le rostise
vocalele,
scrisul cu smalț de pe oalele
ce se dau de pomană.

…și s-a făcut cum în piatră e frig
că înghețasem de frică în fără-de-glas
și-atât de singur am rămas,
că până când și zarzărul
plecase din lume, demult
și tot ce puteam să ascult
erau depărtărilor
clopotul apei și-al zărilor
de-a lazărul.