Noi niciodată nu ne-am spus
ce toți îndrăgostiții-și spun,
dar când te strâng în brațe,
sau cârlionțul ți-l adun,
lângă sprânceana
din zborul negru de lăstun,
la ce folos, la ce folos
ar fi îngăduirea-n vorbe
cu ceairul,
spre-a fi ca toată lumea?
Ciulina înflorindul când și-l tace
cu cerul ei întrece trandafirul.
Suntem prostuți,
dar ce contează
că nu știm cântecul cu aripi
să-l prindem în ierbar.
Lasă-i pe alții să vorbească de sărut!
La ce folos? La ce folos…
Tu, cântă-mă tăcând încă o dată,
așa cum numai tu
tăcerile-mi le taci,
că nimeni n-are nume mai frumos
decât tăcerea, albul meu mesteacăn,
întruchipând sălbatica lumină
neprinsă încă-n vorba
spoitului cu var!
dumitruichim 