Nimeni nu a văzut vreodată
trandafirului sălbatic
înflorirea.
Nici chiar lumina
zborul de dor nu și-a-nvins.

Atunci când i-a ajuns,
taina ce-n veac s-a ascuns,
era în flăcări
Rugul Aprins,
și-a auzit un glas ce nu-i
îngăduit oricui:
Descalță-te de aripi și de raze
în fața Rugului!

Ave, Maria…
Sântă Mărie,
Ora pro nobis!

***
Mormântul
este gol a doua oară.
Nici giulgiu, nici mahramă
aruncată,
iar îngerul întârzie să vie.

Pe pat –
un trandafir mai suflă,
de la un spin la altul,
alinul de mamă
pentru Pruncul din Nazaret.

De Adormire
nu-i nimeni să vorbească.
Rugul Aprins
acum e numai floare.
Încet, încet,
de minunea Sântei Fecioare,
întreg, de vâlvătăi
e cuprins.

Ca pe-un potir o-nalță –
odor prea sfânt de lumină,
iar pentru un timp,
uitând că-I Dumnezeu,
și amintindu-și
cum alerga prin grădină
spre brațele ei,
începe să-nflorească!