Un Iov al zilelor noastre by Violeta Savu

Etimologic, originea cuvântului apocrif provine din cuvântul grecesc „apokryphos” care înseamnă „ascuns”. În 2012, la Editura Eikon (Cluj-Napoca), preotul poet Dumitru Ichim din Kitchener, Canada, a publicat un volum nou de poezie „Psaltirea apocrifă a dreptului Iov”, care beneficiază şi de o grafică excelentă! În titlul ales se amestecă modestia cu îndrăzneala. Este o cutezanţă să cuprinzi în titlul unei cărţi cuvântul „psaltire”, pentru că în acest fel faci recurs la lucrări monumentale religioase, la Psaltirea lui David, la interpretarea ei în cheie lirică de către Mitropolitul Dosoftei („Psaltirea în versuri”) dar şi la alte scrieri duhovniceşti. Însă adjectivul adăugat, „apocrif”, scoate în evidenţă adevărata trăsătură de caracter a autorului, modestia. Identificarea cu „dreptul Iov” subliniază şi mai mult aceasta. Rezultatul este că titlul ne sugerează că avem în faţa noastră o culegere de imne/ poezii religioase (psalmi) care, în imaginaţia autorului, ar fi putut aparţine personajului Iov din Biblie. Epitetul „apocrif” are şi alte sensuri, căci chiar scrierea din Vechiul Testament, „Cartea lui Iov” a fost când contestată, când acceptată canonic. Şi etimologia cuvântului Iov este importantă, numele Iov însemnând „cel contestat, cel neliniştit, cel tulburat”, în limba ebraică mai înseamnă „unde este Dumnezeu”. Într-adevăr, în prima secţiune a cărţii (care oferă şi titlul întregului volum), în poeme care îl aşează în ramă pe Iov, poetul îşi mărturiseşte propriile suferinţe şi frământări interioare. Căutările de Dumnezeu ale lui Iov, dacă nu sunt întocmai identice, indiscutabil, sunt similare. De altfel, chiar prefaţatorul (un exeget al poeziei lui Dumitru Ichim), criticul literar Aurel Sasu, ne avertizează: „Psaltirea apocrifă a dreptului Ioveste o tulburătoare pledoarie pentru deschiderea omului spre desăvârşirea, veşnicia şi deplinătatea lui cu Dumnezeu.”
Pe lângă frumuseţea versurilor, scrise într-un limbaj cu influenţe din scrierile literare arhaice sau liturgice, valoarea cărţii este ridicată şi de rolul ei educativ asupra cititorului. Mici lecţii de cateheză, câteva poeme atrag atenţia asupra faptului că Iov simbolizează inocenţa (curăţenia sufletească) şi este un model de învingător în lupta acerbă dintre bine şi rău. Defăimările suportate, suferinţele şi răbdarea lui Iov le prevestesc pe cele ale lui Iisus Hristos: „Mă doare precum lemnul/ sub dinte de gealău,/ iscoditorii care vin ca să mă vadă,/ iubirii Tale când îi sar la sfadă/ că ai simţi plăcere/ în bici pentru cel rău/ şi răzbunării Tale c-aş fi semnul.// Mă doare până în rărunchi,/ că după fierea lor ce clocoteşte grabnic/ îţi pun în mână furcă şi harapnic!// Cum mă luai odată pe genunchi/ şi mă săltai pe el zicând că-i şea,/ Te-mbrăţişam şi Te pupam pe faţă;/ să nu ne prindă mama în hârjoană,/ mă mângâiai pe păr/ făcându-mi semn: cuminte!/ şi Te duceai la locul Tău/ ca zugrăvit dintotdeauna în icoană!// Preabunul meu Părinte, de ce sunt răi şi-ţi mâzgălesc/ iubirea Ta cu hula răzbunării?/ I-auzi cum clevetesc/ la colţ de iarmaroc necazul meu?/ Cu câtă poftă-n buzele betege/ îşi sug chiştocul din cucuta urii:/ «Nu-l iartă Dumnezeu/ că numai fărdelege/ avea pe mâini şi-n cufere:/ să sufere, să sufere!/ Dreptăţii Lui – cu spurcăciuni şi zoaie, cotonogeşte-l Savaoate şi-l ogoaie/ pedeapsă!»// *** // Şi dincolo de Marea Moartă/ pe Iov cel Nou duceau la răstignire/ de crunta-i blasfemie şi cuvântu-i greu/ că s-a numit pe sine Dumnezeu,/ dar altfel, care pe toţi iartă,/ iubind pe oameni fără de măsură/ şi neştiind,/ chiar şi pe cruce, cum să facă/ pe Dumnezeu să tacă,/ îi îndesau buretele în gură,/ până-n gâtlej/ cu patimă şi ură.” Iov nu este ferit de ispite dar are de partea lui şansa spovedaniei. Iov uneori se tânguie sau se întâmplă că „Chiar inima l-a părăsit pe Iov”. Poetul şi Iov, într-o frăţie, se tem de boldul morţii, dar nu de moarte se tem ei, ci de a nu fi prinşi nepregătiţi sufleteşte la sosirea ei. Iov, ca alter ego al poetului, rememorează patimile lui Hristos, regretă neputinţa de a alina suferinţele Mântuitorului, se luptă pentru mântuirea sufletului, „râvneşte” la „ne-umbră”, aspiră să fie învăluit de lumina taborică, iubindu-L pe Dumnezeu şi închinându-i zi şi noapte ode sau rugăciuni: „Pe când se ruga Iov/ a văzut la răscruce/ pe Fiul Omului/ căzând prima oară sub cruce./ Închise ochii şi, oftând, tot largul/ se prăbuşi alături, în genunchi,/ apoi amândoi se ridicară să-nalţe peste lume/ catargul.” Fireşte, catargul semnifică Sfânta Cruce. Chintesenţă a vieţii creştine, taina euharistiei este cuprinsă într-o poezie cu aură de legendă, care relatează despre cum potirul folosit de Iisus la Cina cea de Taină ar fi ajuns în lutăria unde Iov a fost îngropat. Desigur, „Povestea lui Iov în oglindă” este o poezie metaforică, o alegorie care-şi merită atributul de „apocrifă”.
Dumitru Ichim este un poet metafizic şi vizionar iar în ce priveşte stilul este un maestru al metaforelor. Prin acestea sunt revelate trăiri de o intensitate aparte, aşa se întâmplă în texte precum „Vinovat pentru aripi” (poem care dă titlul celui de-al doilea subcapitol) sau „Înaripatele pietre” în care este exhibată sensibilitatea ieşită din comun a autorului.
Dacă ar dori neapărat, Dumitru Ichim s-ar desfăşura cu uşurinţă şi-n stilul modern mai frust şi abraziv; în „Globalizare” prezintă cu fină ironie lumea modernă ca un Turn Babel: „Deasupra mormântului au zidit o biserică,/ deasupra bisericii au zidit o sinagogă,/ deasupra sinagogii au zidit o moschee,/ deasupra moscheii au construit un spital,/ deasupra spitalului au construit un zid,/ deasupra zidului au construit o şosea./ Apoi, cetatea a făcut zidului cartiere:/ cartierul creştin, evreiesc şi musulman,/ cartierul de limbi clasice – cartierul latin şi cartierul grecesc,/ cartierul de naţii – cartierul armean, românesc, rusesc etc./ Epidemia de ziduri continuă/ şi toată populaţia globului a intrat în panică/ răspândindu-se vestea/ că, de fapt, mormântul era gol.”
Cartea se încheie cu capitolul „Greierul din vatra lumii” care cuprinde poezii diafane, adevărate fulguraţii ale clipei. Unele dintre ele, prin tandreţea lor infinită, se adresează copiiilor şi îndeosebi cititorilor cu inima curată. Dintre cele mai frumoase, este şi poezia cu respirare testamentară, „Bilet”: „Când vei găsi aceste cuvinte,/ eu voi fi departe,/ dincolo de viaţă şi moarte,/ dincolo de crin, dincolo de nea./ Cheia, de data aceasta,/ am ascuns-o sub stea./ Ca să nu te sperii de plecarea mea,/ lângă oleandru – nişte şoapte/ dintr-o poveste pretinsă,/ iar pentru frica de noapte/ ţi-am lăsat la fereastră/ gutuia lunii aprinsă.”
Mai mult sau mai puţin evident, Dumitru Ichim este un poet reflexiv, a cărui mărturisire (lirică) ar putea suna aşa: „Iov c’est moi!”

Violeta SAVU