CÂND  VEȘNICIA  DĂ  ÎN  PÂRG

De ce din când în când

se face’n mine întuneric

până la margine de gând –

fricii frământul și nu pot să strig,

mă zvârcolesc să fug și sunt lipit de humă?

Fără de Tine tare-mi este frig

și n-am nici un tăciune,

e-n jurul meu ceva ce mă sugrumă –

damf ce îngâmfă luciferic.

De ce din când în când

se face’n mine întuneric

până la margine de gând?

Și-am auzit răspuns, dar fără glas,

de sub blidarul din chiler:

” O viață’ntreagă n-ai avut habar,

lemn rău și cărpănos,sucit tot spre cârtire,

că înlăuntrul tău,

eu, Fiul de Tâmplar,

ciopleam în ușa ta pe dos,

cu-a inimii bătaie’n ciotul rău,

o ferăstruică – oaspete de  cer  –

să poți privi și tu

când mă vor duce,

în locul tău

la răstignit din nou,

printre dughenele din târg.

O viață’ntreagă n-ai avut habar

cine-ți bătea în piept –

către rotundul plin de har.

Vino, acum și gustă

din mărul  oferit pe cruce

care de-atâta roșu-a prins mireasma

când veșnicia dă în pârg!