CÂND VEȘNICIA DĂ ÎN PÂRG
De ce din când în când
se face’n mine întuneric
până la margine de gând –
fricii frământul și nu pot să strig,
mă zvârcolesc să fug și sunt lipit de humă?
Fără de Tine tare-mi este frig
și n-am nici un tăciune,
e-n jurul meu ceva ce mă sugrumă –
damf ce îngâmfă luciferic.
De ce din când în când
se face’n mine întuneric
până la margine de gând?
Și-am auzit răspuns, dar fără glas,
de sub blidarul din chiler:
” O viață’ntreagă n-ai avut habar,
lemn rău și cărpănos,sucit tot spre cârtire,
că înlăuntrul tău,
eu, Fiul de Tâmplar,
ciopleam în ușa ta pe dos,
cu-a inimii bătaie’n ciotul rău,
o ferăstruică – oaspete de cer –
să poți privi și tu
când mă vor duce,
în locul tău
la răstignit din nou,
printre dughenele din târg.
O viață’ntreagă n-ai avut habar
cine-ți bătea în piept –
către rotundul plin de har.
Vino, acum și gustă
din mărul oferit pe cruce
care de-atâta roșu-a prins mireasma
când veșnicia dă în pârg!