Tot ce e dat
ochiului nostru să vadă
sunt lucruri.
Văzutele,
cărora țărâna și nisipul
le cântăresc și umbra și chipul.
Nici măcar a lor nevedire
către a opta zi.

Ochiul nostru nu poate auzi.

Ochiul nostru, săracul!
Nici măcar să ne caute prin sunet
ca liliacul.
Ochiul nostru nu poate
ca să privească prin noapte
înțelesul.
În locul ciorchinilor de stele,
se mulțumește cu un dărăb de iască.

Numai ochii îndrăgostiților
lumina știu s-o-nflorească.
Nici de cuvinte n-au lipsă.
Fără de ele,
ce adânci sunt tăcerile rare
ce au ispitit și pe soare
să cadă în eclipsă!
Pleoapele
apun nerostitul rostindu-l
cu apele,
iar buzele crude
setoase văd altfel,
nu gubav ca ochiul bătrân .
Ele chiar nevăzutul
de dincolo de este pot să-l vadă.

Puteți să dați nume
la tot ce-ați împletit
cu andrelele:
fulare,ciorapi și mănuși
din spuma și somnul de lână.
Ele sunt lucrate de mână.
Și atât.

Lăsați fără de nume
stelele.
Ele sunt ale fântânilor,
răscrucilor
și ale celor cu inimă curată.
Numai îndrăgostiților
le-a fost îngăduit vinul lor,
al adâncului sfânt
dintre lumină și zborul spre clipă.
Ele sunt lucrare de-aripă.
Și atât.

Soarele
a zămislit măslinului umbra.
Umbra-n descântec
frunze pe ram a chemat
adâncului.
Povestind despre umbră și vis
frunzele s-au trezit înflorind.
Florile,
cum își rosteau din creangă în creangă
lumina în cântec de leagăn
Cuvântului!

Cu barba albă, până la brâu,
sprânceana-n unghi și ochiul mustrător,
mă judec cu bunicii din tablou..
Cum de-ndrăzniți să fiți cu mult mai tineri
ca nepoțeii mei?
Iar tu? Cum de-ți îngădui,
în fața mea, precum un derbedeu,
privirea, pur și simplu,
de-a dreptul deșuchiată?

Poate c-ar fi rândul meu –
dâga, dâga,
să-i adorm, să le cânt, să le spun
așa cum făcură cu mine odată…

Printre frunzele serii,
soarele
și-a uitat toate culorile
cu care se-mbrăca de apus.
Singur,
singurătăților rigă,
și-a coborât muntele
pe unde se aud numai morile.

”De ce mi-ați îmbrăcat hainele
într-un mod pe dos și aiurea?”
le-a spus, certându-le pădurea,
către a doua seară.
”Nu știați că veșmintele soarelui –
culorile,
au cusăturile verdelui
cu găitanele în afară?
De ce n-ați întrebat
nici brazii, nici pinii?”
Și acestea zicând
și-a tras perdelele de ceață.

Abia venit –
taifasul cu nevasta:
– ”Tu știi că țara asta
parcă-i făcută pentru noi?
Când mustul e ca-mbrățișarea ta,
iar basmul
amăgește frunza-n fluturi,
ei zic că-i timpul de schimbat,
uitatele săruturi
să-mi fie date înapoi,
exact cu-o oră-ntreagă.
Ce zici de asta dragă?”

– ”Tu, hoțule din mărul necules !
Năravului,
ca și pe vremuri, spre pârgă i-ai rămas.”
Apoi cu-o umbră de subînțeles,
ispitei colorând vocala crudă,
îngaimă-o șoaptă, dar o pierde-n spus:
”Chiar de-ai greșit, o fi ce-ai înțeles,
dar cred că-i vorba
(știu,eu?) despre ceas,
că vom dormi cu toții
cu încă-o oră-n plus.”

– ”Taci, mai încet, copiii să n-audă!”

Sărmanele urechi!
După corvada zilei la cules,
moțăiau pe lângă înțeles
în fața Semănătorului.
De toropeala oborului
li se ofiliseră aripile
spre zvâcnetul de rază
al zborului.

”N-a mai rămas între voi
nici o ureche trează
să privegheze cu Mine alături
la frângerea luminii?
Nici măcar unul nu e?”
…apoi și-a încheiat pilda
și despre ultima sămânță
cum or s-o răstignească spinii
pecetluindu-i moartea în cuie.

Cu geana udă
numai ochiul lui Ioan
putea să audă
sfârșitul de pildă a Vinere Mare.

…în lăcrămare,
ucenicul
făclie-nflori Nouratei Fecioare:
”Iată,
a învins Spicul!
Cum încercau sămânța să-I omoare!
Bucură-te, Maica Luminii!
Coroana de-mpărat
I-o țin peste moarte,
învinșii grăuntelui – spinii!”

”Ce cauți singur
sporind singurătății mele
amarul…
Poți Tu să-mi iei
gustul de sare
al lacrimei?”

Despărțitorul apelor
nu a răspuns
în nici un chip
la-ntrebare.
Cu degetul scria pe nisip
cele patru litere –
zapisul despărțirii
sângelui de apă.

Apele mării
pe rând le-au cules
și le-au ascuns cu cutremur
pe unde luna
nu poate să meargă..
Și totuși parcă le pierduseră
că mereu se-ntorceau
să le șteargă.