Cu barba albă, până la brâu,
sprânceana-n unghi și ochiul mustrător,
mă judec cu bunicii din tablou..
Cum de-ndrăzniți să fiți cu mult mai tineri
ca nepoțeii mei?
Iar tu? Cum de-ți îngădui,
în fața mea, precum un derbedeu,
privirea, pur și simplu,
de-a dreptul deșuchiată?

Poate c-ar fi rândul meu –
dâga, dâga,
să-i adorm, să le cânt, să le spun
așa cum făcură cu mine odată…