SINGURĂTĂȚILE PINULUI

…s-a dus în munte și era singur ( Ioan 6,15)

Nici pădurea
nu l-a vrut printre ai săi.
L-a alungat
tocmai la marginea drumului
pe unde
numai căruța tăietorului de lemne
se-aude din când în când blestemând,
sau urgia furtunii urlând
când își rătăcește norii.

Ciocănitoarea
i-a bătut la ușă.
”Intră, i-a strigat pinul.
De când te aștept, moarte,
faţa ta să o simt
aplecată pe-obrazul viorii!
O să-ți spun
tot ce nu știi despre tine,
tu – cântec al dorului meu,
tu, ce-ai legănat în brațe
singurătățile lui Dumnezeu.
Iată, continuă pinul,
nu-i prea mult timp, intră moarte!”

Dar ciocănitoarea era doar o pasăre
și a zburat mai departe.

Pe prispa lui
s-a auzit vântul din nord,
ca fâșâitul pașilor.
”Intră, oricine ești,
și-ascultă singurătățile mele
cum una pe alta se strig.
Intră,
și ție ți-o fi noapte
de scârțâi a groază și frig
ca frânghia sinucigașilor.”

Dar vântul se gândea în altă parte
și a trecut mai departe.

În cele din urmă
sub el s-a oprit Lucrătorul-din-Lemn
ascultând adâncul oftatului greu,
cum niciodată
n-a putut să plângă un pin.
”Aș putea să te prefac în smochin,
cum încă mai scrie în carte,
dar n-a sosit ceasul Meu,
cumpărătorul de moarte!”

Și-ar fi trecut și El mai departe,
cum prin inima nopții
suspinul,
dar urcându-se-n munte
era atât de singur,
ca-ntr-o oglindă
din care ieșeau în genunchi către El
umbrele crucii și pinul.