PSALMUL  153  AL LUI IOV

Amaru-i mai amar atunci când vinu-i

nu ți-l oferă luna din clondir,

ci rubiniu ți-l toarnă roșcații, vulpii-casnici,

cu ghimpele sub pluș de trandafir.

Eu, robul suferinței, nu-i învinui

pentru cenușa, rumegușul, plămădite-n pâne,

dar Stăpâne,

când vorba e de Tine

cucuta-i mai amară,

cu încă-un cuib de șarpe sporitul de ruine,

și alinare nu-i.

Li-e limba de urzică-n cumplitul năvădit:

”Să ne aducă dreptul

pe Dumnezeul lui,

ca să vedem

că nu l-a părăsit

și să-i dezlege hamul de blestem!”

Tămăduind

cerșitul din inima mea oarbă,

Lumină cu-mprumut dând grai luminii

ca ochiul ce-Ți clipește veșnicia

să se deschidă în pregust de ne-nserare

genunii firea să  i-o soarbă,

de ce îngădui apelor fecioare

prihana care lipăie?

Mi-au speriat toți cerbii din altare,

behăitura caprei

cerând ca să Te pască, să Te pipăie?

Ajunsu-am ca o târâtură,

sprâncenei ridicate –

uimire și dispreț,

de-aceea tac

pălăvrăgitului semeț,

dar când cântarul mă cearcă la socoată,

departe de tarabă,

parcă întreb și eu ca omul prost, de rând,

ce spun și ei, că Te-ai ascuns de Iov,

și după ani de zile l-ai uitat.

Și totuși crez că mai degrabă

să nu Te vadă nimenea plângând,

Te chinui după semn ca să aprinzi

lumina cea dintâi din Iovul stâns.

Te bănui în Grădină și poate mai aproape,

când numelui sămânța mi-o rotunjești în pleoape.

…și-i prima dată când în mine-ai plâns!