ELEGIA ÎNTÂIA A DORULUI DE MOARTE
Pietrei niciodată
nu i-a fost sete de moarte.
”Cum e când ți se curmă
inima, rărunchii și limba”,
a întrebat
sufletul meu însetat,
de încă o taină
țipând după mine din urmă.
În fața ei am rămas necules.
Sunet, culoare,
dar miresmele ce-s?
De ce anume
tristețile lor
setea de moarte ne-o țes
și rămân fără nume?
Dar îngerii
mai subțiri decât ița de nor?
Mirosului de fân de sub coasă
ar trebui să-i dăm
un cântec păzitor
geamăn cu îngerul nostru
de la poarta închisă-a grădinii.
Când înflorește-o constelație
oare cum i-o fi mirosul luminii?
Numai Ochiul ar putea să cunoască
miresmele crude
fără de cardinalul depărtărilor,
Ochiul care miroase și aude,
nu vremuirea nărilor
ca zborul de corb către stârv,
ci luceafărul
care bând din genuna
ce-l soarbe
spre dorul de moarte,
nu-l stinge în negura
beznelor oarbe,
timpul din nou înnoindu-l în dor
veșnicia-ntorcând din piatră-n grădină
spre iarăși răsare
în sâmbur de foc și izvor.
Setea de moarte
numai pâinea o știe,
de la moară luând aluaturi,
când te adăpi din anii-lumină
și nu te mai saturi,
și nu te mai saturi…,
răsplătind împrumutul
așa cum îl soarbe sărutul
din dorul de moarte.
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
