ELEGIA ÎNTÂIA A DORULUI DE MOARTE

 

Pietrei niciodată

nu i-a fost sete de moarte.

”Cum e când ți se curmă

inima, rărunchii și limba”,

a întrebat

sufletul meu însetat,

de încă o taină

țipând după mine din urmă.

 

În fața ei am rămas necules.

 

Sunet, culoare,

dar miresmele ce-s?

De ce anume

tristețile lor

setea de moarte ne-o țes

și rămân fără nume?

Dar îngerii

mai subțiri decât ița de nor?

 

Mirosului de fân de sub coasă

ar trebui să-i dăm

un cântec păzitor

geamăn cu îngerul nostru

de la poarta închisă-a grădinii.

 

Când înflorește-o constelație

oare cum i-o fi mirosul luminii?

Numai Ochiul ar putea să cunoască

miresmele crude

fără de cardinalul depărtărilor,

Ochiul care miroase și aude,

nu vremuirea nărilor

ca zborul de corb către stârv,

ci luceafărul

care bând din genuna

ce-l soarbe

spre dorul de moarte,

nu-l stinge în negura

beznelor oarbe,

timpul din nou înnoindu-l în dor

veșnicia-ntorcând din piatră-n grădină

spre iarăși răsare

în sâmbur de foc și izvor.

 

Setea de moarte

numai pâinea o știe,

de la moară luând aluaturi,

când te adăpi din anii-lumină

și nu te mai saturi,

și nu te mai saturi…,

răsplătind împrumutul

așa cum îl soarbe sărutul

din dorul de moarte.

 

 

Dumitru Ichim

Kitchener, Ontario

 

Dumnezeu
mi-a curățit penița greșului
și s-a ascuns,
zic unii,
în întunericul Lui nepătruns.

Dar eu L-am văzut
în spatele cireșului,
în explozii de alb,
ca primul sărut
ce-abia a-nflorit
întreaga scriptură a lunii,
din întunericul Lui
nepătruns.