13 Tuesday Oct 2015
Posted in Uncategorized
Scrie,
iar tot ce va rămâne nescris
îmi va fi de ajuns
să mai dau un florit
amarului stih de cais.
Strigă-mă
de pe partea
cealaltă-a pământului
până ce moartea
va-nscrie-n filigran cu lazurit
memoriile vântului.
Așteaptă-mă
unde la șipot
vin norii și cerbii,
pe îngeri
să-i bea
din argintul de chivot,
răsfrângeri
din tot ce am fi înserare
când buzele noastre se caut.
Vom fi numai noi,
amândoi,
precum într-un cântec de flaut
lumina
la prima ei sărutare.
12 Monday Oct 2015
Posted in Uncategorized
Cui oare mi-oi fi roadă?
Chiar noaptea grădinii m-a
întrebat:
”Spune-mi, oare
inima
cum poate grăi a livadă
stihira ei de dragoste,
când staroste
tristeților tale și verzi și amare
ți le freamătă nucul?
Și-am vrut să răspund,
limpezi-m-ar din piatră ulucul,
despre-amara cântare a nucii,
dar se făcuse noapte,
şi-n glasul de privighetoare
începuse deja
să se crape de ziuă,
precum pe coaja-ndeniată în vineri
însemnul
de taină al crucii.
08 Thursday Oct 2015
Posted in Uncategorized
De la frunza ce a căzut
până la cea
tremurând să nu cadă,
că răsărit nu are
s-o cuprindă,
e-aceeași distanță,
ce doare
de-atâta cântec
toamna adâncă,
așa cum pentru noi,
codrii freamătă încă
pierzătoru-nflorit al Grădinii,
rămas la primul sărut,
precum într-o ghindă
întreaga poveste-a luminii.
06 Tuesday Oct 2015
Posted in Uncategorized
Tags
Foto: Luis Morales – Piedad
”și s-a auzit ca o suflare de vânt”
De când era mic
jucăria lui preferată
era o moară de vânt.
O cioplise
dintr-un lemn cioturos de ciomag.
Băiețelul dulgherului
le spunea copiilor
că nimeni n-o să mai fie
flămând niciodată,
în nici un sat pe pământ.
Moara de vânt
va fi măciniș
pentru pâinea cea vie
din lanurile cerului.
Într-o seară
oamenii i-au pus în spate
propria lui moară.
Cu cele patru aripi…
Ce mare se făcuse acum,
înaltă cât neopritul de drum.
Fecioara duhului sfânt,
deasupra lui se coboară,
deasupra inimii,
adumbrirea de mamă,
ca lebăda peste ultimul cânt,
ca durerea soarelui
aplecându-și rodirea în spic:
”Cât de mult seamănă
jucăria lui
cu lemnul străbătut de cui!”
De când era mic
și-a iubit jucăria lui de dulgher,
ca-nălțatul de zmeu
era moara-i de vânt, lemnul de moară…
Tu care-ai fost
lui Dumnezeu
întâia primăvară,
unde ești, frământ al sufletului meu –
pâine scoborâtă din cer?”
5 octombrie 2015
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
05 Monday Oct 2015
Posted in Uncategorized
Știu,
trandafirule,
frumusețea ucide
ca să te facă viu.
S-ar zice
că numai pentru ochi
i-ar fi cuminecarea,
ce-i foc
răscumpărării să te soarbă,
cum începutu-și
din apusul ei
bea marea.
Dar inima mi-e oarbă
de iubire,
ca ochiul care soarele înfruntă.
Tu, sufletului flacără și Mire,
du-mă-n cămara Ta împodobită
izvodului de nuntă!
Miezul de noapte, fără lună,
pe care cu fecioare Ți-l înferic,
nu-i sâmbur de-ntuneric
ce fiul ochiului ar încerca să-l știe,
al nevăzutelor văzut,
ci este punctul din făclie,
miezul de noapte al privirii
ce toate-ale luminii le adună
într-un sărut,
jertfelnic mai înalt decât sunt munții,
al spinilor ce au rodit
pe lemnul nunții…
02 Friday Oct 2015
Posted in Uncategorized
Se face vremea
tot mai mult a gară.
Vei fi singur
în sala de-așteptare
și frig va fi
ca-n damful muced de țigară,
de la gălbuiul moțăind
până la
ghișeul închis.
Oare
de ce oamenii spun
la plecare
că rămasul e bun?
Va scrie
pe oblonul tras,
pe-un petec de hârtie:
”Nu mai avem bilete.
Vânzătorul s-a sinucis.”
”Vinovat tot da Vinci e!”
va fi anunțul
din ploaia de provincie,
ce niciodată
litera nu-și schimbă.
Se face vremea
tot mai mult a gară
și vei fi singur
judecat de ceasul
cu o singură limbă.
01 Thursday Oct 2015
Posted in Uncategorized
Tags
Nu cu-ntuneric
singurătatea noastră
se măsoară.
Cu-atât mai puțin
cu lumina, ce din târziu
se face amară.
O măsurăm
cu năpraznica,
groaznica
întâlnire cu sinele.
Oh, dacă-am putea
să ne-amintim
de graiul de-aripă
al îngerului sfânt,
ce încă-l știu
albinele
spre floare întrupându-l în descânt,
nu ne-ar mai fi
nici frică, nici cutremur
de umbra sinelui târzie!
Au lutul,
cât o fi de lut,
nu-și poartă prevestirea-n căpătâi
spre ceara nouă de făclie?
Că ardere va fi sărutul,
grădina
cea dintâi
a buzelor
ce și-au gustat lumina
cu frică și cutremur.
01 Thursday Oct 2015
Posted in Uncategorized
ELEGIA ÎNTÂIA A DORULUI DE MOARTE
Pietrei niciodată
nu i-a fost sete de moarte.
”Cum e când ți se curmă
inima, rărunchii și limba”,
a întrebat
sufletul meu însetat,
de încă o taină
țipând după mine din urmă.
În fața ei am rămas necules.
Sunet, culoare,
dar miresmele ce-s?
De ce anume
tristețile lor
setea de moarte ne-o țes
și rămân fără nume?
Dar îngerii
mai subțiri decât ița de nor?
Mirosului de fân de sub coasă
ar trebui să-i dăm
un cântec păzitor
geamăn cu îngerul nostru
de la poarta închisă-a grădinii.
Când înflorește-o constelație
oare cum i-o fi mirosul luminii?
Numai Ochiul ar putea să cunoască
miresmele crude
fără de cardinalul depărtărilor,
Ochiul care miroase și aude,
nu vremuirea nărilor
ca zborul de corb către stârv,
ci luceafărul
care bând din genuna
ce-l soarbe
spre dorul de moarte,
nu-l stinge în negura
beznelor oarbe,
timpul din nou înnoindu-l în dor
veșnicia-ntorcând din piatră-n grădină
spre iarăși răsare
în sâmbur de foc și izvor.
Setea de moarte
numai pâinea o știe,
de la moară luând aluaturi,
când te adăpi din anii-lumină
și nu te mai saturi,
și nu te mai saturi…,
răsplătind împrumutul
așa cum îl soarbe sărutul
din dorul de moarte.
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
dumitruichim 