Maria știa.
Fără nici un totuși.
Fără nici un compromis.
Au nu așa o dăscăliră
înțelepții templului
spre străfundul durerii,
ca lacrima lui Dumnezeu
de adâncă?

Știa că Legea
numai cu fulger și trăznet
poate să muște din stâncă.
Fără de totuși,
necumpănitul amar,
numai Maria-l știa.

El tot mereu,
deși-nvățase dulgheria,
lemnarilor le vorbea
de Ceasul lui Dumnezeu.

O, cum îl asculta Maria,
cu ochii mari, înfricoșată
ca o ciută,
de zicerile Lui înconjurată,
gata oricând s-o sfâșie,
la tot pasul,
pentru că ea știa,
așa cum o-nvățaseră
înțelepții templului,
cu rigla și compasul:
Cerul și pământul vor trece,
dar niciodată
Ceasul.

Maria știa.
Dar, de bună seamă,
Fiul celui Înfricoșător-de-Neschimbat,
era și al ei după fire.
Legea nu a fost niciodată mamă,
țelină stearpă
și de cer,
și de duhul miresmei de tei.
Maria știa,
dar acesta era Fiul ei –
lumina Soarelui-Răsare,
că numai o mamă poate fi
de Dumnezeu Născătoare.

Lacrima
e suferința luminii din pleoapă,
când inima
răscumpărare ți-o cere.

Și în Cana
au adus multă apă
în oloaie, putineie, ciubere.

”Nu a sosit Ceasul,
nemitarnicul,
sabaotic, de vamă”,
dar ochii ei de mamă
au cules delicat,
din toate cerurile Lui,
numai pe cel al nunții
de-mpărat.

Timpul
deja îngenunchease
în fața Iubirii lor,
ca un abur din aur născut.
”Faceți ce El vă va spune!”
Apa săltă către vinul-sărut
al mirilor
care-au băut
din prima Lui minune.