Se părea
că nefiind
nici acum, nici departe,
dincolo
de izvorul albastru de stea,
tremurat
printre viață și moarte,
zbura,
luminile-și plutind,
mâna Ta,
peste toate duminicile mele.

Degetul mare
și inelarul
își adunau binecuvântul,
ca pasărea lui Noe în cioc –
inimii prima lăstare
florindu-se-n buche de foc.

Deasupra somnului mic,
deasupra somnului mare –
mâna frământului
și-a zborului,
întruchipare
Cuvântului.

N-a fost vis,
ci rodire
de ram pădureț,
c-am văzut în palma strânsă a Lui,
chiar dacă degetele
sub binecuvânt,
ascundeau comoară de preț,
urma lăsată de cui,
peste umbra din primul frământ.